Istoricul hidroamenajărilor de pe Bârzava superioară

INTRODUCERE

                   La 3 iulie 1996 , S.C.  Combinatul Siderurgic Reşiţa S.A. a aniversat cel de-al 225-lea an de activitate neîntreruptă. O asemenea zi aniversară relevă poziţia Reşiţei ca leagăn al siderurgiei româneşti, izvor de experienţe tehnico-economice şi sociale¹.

              Măsurat la scara istorică, acest interval de timp infim, creşte însă ca importanţă dacă îl comparăm cu perioadele corespunzătoare ale evoluţiei tehnice în general : astfel putem menţiona faptul că de la data înfiinţării uzinei, sursa de energie ce putea fi valorificată în industrie era cea a apelor. În această situaţie, istoria dezvoltării tehnice a uzinelor de pe malurile Bârzavei este reflectată în primul rând de istoria dezvoltării hidroamenajărilor de pe Bârzava superioară².

              Pornind de la această dimensiune, a cărei importanţă nu a fost întotdeauna evidenţiată, lucrarea de faţă are meritul absolut de a prezenta documentar şi în amănunt aspecte ale evoluţiei tehnice şi tehnologice legate de elementul vital al naşterii uzinelor reşiţene : sistemul hidroenergetic.

              Lucrarea are caracter monografic şi se limitează în principal la hidroamenajări. Referirile şi datele privind alte aspecte tehnice sau economice s-au făcut numai în măsura în care au servit la clarificarea importanţei unui anumit obiectiv hidro, iar implicaţiile pe care dezvoltarea hidroamenajărilor le are asupra dezvoltării vieţii în general au fost tratate succint deoarece întreaga dezvoltare a uzinelor a creat noi locuri de muncă; ceea  ce a dus la dezvoltarea demografică a oraşului, ce a atras după sine necesitatea dezvoltării urbanistice şi a învăţământului, culturii etc.

              Consider deci, că toate aceste aspecte referitoare la viaţa economică, socială, culturală a Reşiţei au fost şi pot fi tratate ca subiecte de sine stătătoare, foarte vaste şi edificatoare pentru rolul pe care Reşiţa îl joacă în viaţa Banatului, iar Banatul în viaţa României.

              Lucrarea de faţă întregeşte şi dezvoltă în special acest capitol al hidroamenajărilor, care nu a fost relevat într-o astfel de dimensionare, nici într-o lucrare similară apărută până în prezent, chiar dacă există unele lucrări de referinţă: gen. Şt. Burileanu, Industria metalurgică a Banatului şi Transilvaniei³, sau lucrarea ing. I. Păsărică Monografia Uzinelor de fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor⁴, ori Electrificarea Banatului de ing. A. Popp şi dr. ing. Dorin I. Pavel⁵, sau Amenajările hidroelectrice la Reşiţa a ing. D. Germani⁶.

              Lucrarea a fost întocmitã într-un singur volum, cuprinzând şi ilustraţii şi planşe edificatoare. S-a ales această formulă pentru a putea fi valorificată în condiţii optime atât din punct de vedere tehnico-ştiinţific cât şi pentru valorificarea frumuseţilor naturale ale zonei.            

                   Consider că această lucrare, în modul în care este întocmită contribuie la dezvoltarea conceptului modern de a căuta în primul rând cauza care a dus la înflorirea industriei reşiţene, ca apoi industria să nască ORAŞUL.

Note:

1. 1.     Colectiv, 225 de ani de siderurgie la Reşiţa 1771-1996. Ed. Timpul, Reşiţa, 1996, p.5.
2. 2.     S. Bordan, 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, volumul 1, Reşiţa, 1971, p.7.
3. 3.     gen. Şt. Burileanu, Industria metalurgică a Banatului şi Transilvaniei, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1920.
4. 4.     ing. I. Păsărică, Monografia Uzinelor de fier şi domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1935.
5. 5.     ing. A. Popp, dr. ing. D.I. Pavel, Electrificarea Banatului extras din Buletinul IRE ,anul XI, nr.3-4, Bucureşti, 1944.
6. 6.     ing. D. Germani, Amenajările hidroelectrice de la Reşiţa, Tip. Geniului, Bucureşti, 1935.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

              Obiectul lucrării este prezentarea succintă a istoriei hidroamenajărilor de pe Bârzava superioară, unul din râurile cele mai amenajate din România, cu influenţele şi consecinţele ce le-au avut asupra dezvoltării economice şi sociale a acestei zone a ţării.

              Scopul lucrării este prezentarea frumuseţilor naturale şi tehnice a hidroamenajărilor de pe Bârzava superioară, celor interesaţi, sporirea gradului de cunoaştere şi înţelegere a unor căi şi modalităţi specifice de dezvoltare şi progres a unor zone din ţară.

              Perioada analizată este 1768-1996.

              În speranţa că voi trezi un cât de mic interes pentru ceea ce s-a făcut în această zonă, voi cita din lucrarea  Pitorescul României a profesorului I. Simionescu,   (apărută la “ Cartea Românească”, Bucuresti 1939):

              “ Un râu bine folosit… în Berzovia treci Bârzava. E cea mai folosită apă curgătoare din ţară. Aici e domoală; curge lin şi tulbure în lumea largă, numai anini şi sălcii. Ici şi colo câte un pâlc de stejari rămuroşi umbresc calea.

              În munţi, aproape de izvorul ei de sub Semenic, e zglobie şi limpede, sărind din bolovan în bolovan, stropind straşnic albastrele flori de campanule, ce se iţesc în drum. E copilăria fericită. Omul însă îi taie bucuria libertăţii zburdalnice. Apa fu oprită-n loc prin stăvilarul de la Klaus, pentru transportul lemnelor. De îndată ce a scăpat, Bârzava îşi reia iarăşi libertatea, fugind speriată printre fragede fâneţe sviţerane. Nu e lăsată-n voie însă prea îndelung; stăvilarul de la Văliug o sileşte să-şi verse apele în iazul de vreo 12 hectare, cu o capacitate de peste un milion de metri cubi. Uneori vine furioasă ca-n 1915. Şi elementele naturale se străduiesc după libertate. Sclavia o revoltase. Şi-a adunat apele toate după nişte ploi iuţi care i-au venit în ajutor; a trecut peste lezătură şi a apucat razna prin vechea ei albie secătuită. A fost însă pedepsită. Stăvilarul înălţat,întărit, a pus-o din nou în lanţuri. În liniştea singurătăţii în care a fost zidit, de jur împrejur numai codri de fag, arcul de piatră şi beton ce incinge oglinda apei liniştită, te face să uiţi încătuşarea râului şi să te gândeşti la impunătoarea putere a muncii omeneşti. Apa, domesticită apoi, e îndreptată unde vrea omul. Prin acvaducte îndrăzneţe, punţi şi tuburi duse din munte în munte, peste văi adânci, iuţeala ei mărită prin panta repede bate-n aripile turbinelor din castel; aici forţa apei este schimbată în forţă electrică a cărei putere pune-n mişcare ciocanele enorme din uzina de la Reşiţa, turtind blocuri de fontă ca şi cum ar fi de ceară.

              Pe toată această durată de drum, din Bârzava zglobie n-a rămas decât o şuviţă de apă, pe fundul albiei ca de împrumut. Murmurul ei te întovărăşeşte pe drum deschis numai pentru privilegiaţi, cu umbră de fagi şi ghidăuri de ferige. E însă ca un plâns de jale după puterea ei, ce se scurge sus, între cer şi fund de vale… Ce minunată grădină ar deveni România dacă parte măcar din râurile ei bogate-n apă ar fi domesticite, captate, canalizate cum e Bârzava.

              M-am întors, într-un amurg, ca din faţa unui altar unde s-a săvârşit o slujbă bisericească. Isprava voinţii omului, deşteaptă aceleaşi sentimente adânci, mulţumiri ca şi un tablou măestrit ori o simfonie de Beethoven. Răscolirea sufletească este poate mai zguduitoare prin înbinarea puterii de creaţie a omului cu farmecul naturii din jur. Armonia dintre ceea ce omul a ajuns să scoată din natură, cu ceea ce natura reprezintă prin sine se ridică uneori la sublim…” (p. 12- 14).

              E frumos ce scrie prof. I. Simionescu, dar cu mult mai frumos este să parcurgi întreaga hidroamenajare aşa cum arată astăzi, cu 4 baraje şi circa 65 km de canale, apeducte şi tunele situate într-o zonă mirifică din bazinul Bârzavei superioare.

              Voi încerca să prezint, cu modestele mele resurse şi mijloace, istoricul acestor frumoase lucrări, adevărate opere de artă, urmările lor şi pitorescul locurilor.

Capitolul   I

 

Prezentarea  condiţiilor  climaterice  şi  de  viaţă  ale  zonei

 

1.   Masivul Semenic este un nod hidrografic, din care se desprind radial râurile: Timiş, Nera, Caraş şi Bârzava,aceasta din urmă în lungime de 158,31 km din care 111,1 km în ţara noastră, îşi adună apele de pe o suprafaţă de 1159,2 km.p.[none1] Râul B[none2] ârzava izvorăşte de sub poalele muntelui Cracul Lung, ieşind din ţară lângă Partoş, se varsă în Timiş şi acesta în Dunăre lângă Pancevo-Serbia. Afluenţii de dreapta ai Bârzavei până la Reşiţa sunt: Bârzăviţa,Puciosa de Sus şi de Jos, Aliberg, Gruniul Bun,Izvorul Molidului, Băile mari, Dignacea, Gozniţa, Gozna, Izvorul Rău, Izvorul Mic, Cracul Dracului, Cleanţul Sârbului, Valea Breazova, Ogaşul Bogatu, Ogaşul Groposul.

Afluenţii pe stânga până la Reşiţa ai Bârzavei sunt: Crivaia Mare, Grindeşti,                  Vugovăţul, Valea Crainic, Lişcovul Mic şi Mare, Stârnic, Râul Alb, Secul, Sodol şi Doman.

În trecutul îndepărtat Bârzava îşi vărsa apele în vechiul golf al Ezerişului din Marea Panoniei, printr-o serie de delte lungi¹.

2.   Structura geologică a vechii zone este constituită din cristalinul mezo-catazonal arhaic şi depozitele sedimentare paleozoice şi mezozoice, care formează un mare sinclinal de la Dunăre până la Reşiţa pe o lungime de circa 70 km şi lăţime de circa 20 km. Peste şisturile cristaline se dezvoltă conglomerate, gresii şi şisturi cărbunoase formate în carboniferul superior.

     Şi celelalte perioade geologice se regăsesc în această zonă².

     Relieful este masiv cu forme domoale, rotunjiri şi văi adânci şi prăpăstioase, atingând înălţimea maximă în masivul Semenic prin vârful Piatra Gozna- 1449 m, vârful Semenic- 1447 m şi vârful Nedeia cu cei 1437 m ai săi.

Relieful coboară în trepte de la est la vest.

3.   Clima: această regiune se găseşte sub influenţa anticiclonului azoric şi a maselor de aer venite din Marea Adriatică, care fac iernile să fie moderate, iar verile răcoroase. Orientarea reliefului dirijează vânturile dominante dinspre V, NV şi SV. Pe văile Bârzavei şi Caraşului pătrunde o variantă a Austrului denumită Coşava (mai ales în zona Oraviţei).

Precipitaţiile sunt abundente (900-1000 mm, la Reşiţa – 694,4 mm), primăvara şi vara fiind anotimpurile cele mai bogate, iar iarna este anotimpul cel mai secetos. Pe muntele Semenic zăpada se depune începând cu luna noiembrie şi se menţine uneori până în aprilie, favorizând practicarea sporturilor de iarnă.

Temperatura medie multianuală la Reşiţa este de 10,07°C, înregistrându-se în această zonă şi maxime de 36°C şi minime de -28°C (pe Semenic, în văi)³ Vegetaţia este variată şi bogată: de la brad, molid, fag, pin, paltin, frasin, tei, gorun, ulm, alun, carpen la arbuşti ca păducel, corn, sânger, măcieş, mur. Prin parcuri şi grădini cresc smochinul, migdalul, castanul, magnolia. Prin împrejurimi cresc şi o mulţime de plante medicinale în pajiştile din pădurile de fag şi răşinoase.

5.   Fauna este reprezentată de lup, vulpe, iepure, arici, veveriţă, mistreţ; dintre păsări: piţigoiul, mierla, gaiţa comună, iar dintre reptile se întâlnesc şarpele neted, şarpele de pădure şi guşterul.

6.   Solurile sunt brune de pădure, tipice mai ales pe versanţii mai înclinaţi având expoziţie sudică, iar cele podzorice se găsesc pe versanţii mai domoli având expoziţie nordică.

7.   Populaţia este formată din români 73 %, germani 16%, maghiari 6%, sârbi, croaţi, sloveni, alte naţionalităţi 5%. Dacă la sfârşitul secolului al XVIII-lea au fost în Reşiţa 126 familii (circa 300 locuitori) în 1849 se ajunge la 2772 locuitori apoi în 1910 la 18264, în anul 1956 la 41243⁴ ca în 1990 să fie circa 100.000 locuitori. Creşterea populaţiei s-a datorat dezvoltării industriei din oraş.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Note:

1. 1.     T. Morariu, A. Savu, M. Călinescu Contribuţii la hidrografia regiunii Reşiţei în Probleme de geografie, vol.III, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1956, p.9.
2. 2.     N. Oncescu, Geologia României, Ed. Tehnică, Bucureşti 1965, p.330.
3. 3.     T. Morariu, A. Savu, M. Călinescu, op.citate p.10.
4. 4.     S. Bordan, G. C. Bogdan, 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol.I, Reşiţa,1971,p.18.

 

 

Capitolul   II

 

Scurt  istoric  al  oraşului  Reşiţa.

 

1. Până  în  1718.

 

              Încă din paleoliticul superior s-a făcut simţită prezenţa omului pe aceste meleaguri,urmând cu neoliticul, epoca bronzului, epoca fierului. Urme de minerit şi prelucrarea metalelor s-au găsit şi în perioada dacică şi romană. Romanii au pătruns pe valea Bârzavei în amonte, chiar până în regiunea Văliugului. S-au găsit monede romane la Cuptoare în 1880¹.

              Această perioadă a fost descrisă în numeroase lecrări, găsindu-se şi numeroase dovezi arheologice, aflate acum la Muzeul Judeţean de Istorie Caraş- Severin.

              Ungurii, la venirea lor, au găsit în Banat cnezate. În sprijinul acestei afirmaţii, amintim de cnezatul lui Glad, cu centrul politic în părţile Caraşului. Luptele ungurilor pentru stăpânirea Banatului au durat trei secole, abia prin anul 1200 cucerind Caraşul. Regele Andrei II a trecut la organizarea acestei regiuni, înfiinţând comitatul Timişoarei condus de un “ Banuus”, de unde şi denumirea regiunii. Tot în 1200 se menţionează comitatul regal de Caraş, care cuprindea şi teritoriul Reşiţei. Capul sau Obârşia Bârzavei (cu numele de Borzafew, Borzafeb, Borzafo) a fost menţionat în documente din 1370², iar comandantul Eberhhardus Sax al cetăţii Sf. Ladislau împărţea dreptate pe malurile Bârzavei în vara anului 1433³.

              Înainte de stăpânirea ungurilor, aşezările de pe cursul Bârzavei erau organizate sub formă de cnezate. Populaţia din valea Bârzavei era formată din români, care în acea vreme duceau o viaţă pastoral-agrară şi trăiau în “ sate libere româneşti” după cum afirmă P.P.Panaitescu.

              În fruntea satelor se aflau cnezi care împreună cu un “consiliu” împărţeau dreptatea în teritoriu.

              Cercetătorul S. Bordan afirmă:” Documentele secolului XIV oglindesc lupta dârză a românilor din valea Bârzavei sub conducerea cnezilor locali, împotriva feudalilor maghiari, care tind să cotropească pământurile obşteşti. In anul 1319 cneazul Baciu (Bach Kenezius) şi fiul său Ioan poartă un proces în faţa comitelui de Caraş, magistratul Simon (Simon, magister, comes de karso) împotriva nobilului din Ezeriş (Paulus Dictus Olaz de Egrus) din pricina cotropirii de către nobil a unor pământuri. Urmaşii cneazului Baciu sunt menţionaţi şi în anul 1418 şi 1433, tot în districtul din valea Bârzavei, făcându-ne să presupunem că vechile lor privilegii în aceste părţi nu au putut fi înlăturate”⁴.

              Pe la sfârşitul secolului al XIV-lea familia nobilului Himfy (de origine maghiară), ai căror reprezentanţi deţin uneori şi funcţia de comiţi de Caraş, dezlănţuie o campanie de prozelitism religios şi de proscripţiuni îndreptate în special împotriva satelor libere şi a cnezilor români cu scopul vădit de a-şi însuşi pământurile acestora, pe calea deposedării abuzive. Procesele dintre cnezii şi nobilii locali şi diferiţi reprezentanţi ai familiei Himfy, desfăşurate de-a lungul mai multor decenii, stau mărturie în acest sens,după cum este menţionat într-un document din anul 1433, cnezii şi iobagii regali din districtul Bârzavei au răspuns uneori la provocările familiei Himfy, atacând domeniul acestora care se întindea până prin părţile Bârzavei şi Binişului⁵. Această împotrivire dârză a românilor din valea Bârzavei a contribuit la menţinerea vreme îndelungată a unei autonomii în hotarele amintitului district, situaţie întărită şi recunoscută de regalitatea maghiară, prin Diploma de la Viena a regelui Ladislau al V-lea,emisă în 1457. Prin acest act regalitatea confirmă şi întăreşte privilegiile nobililor şi cnezilor ca şi a tuturor românilor din districtele valahe: Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almăj, Obârşia Caraşului, Ilidia, Obârşia Bârzavei: “Se confirmă numai privilegiile şi prerogativele nobililor şi cnezilor, din aceste districte, avute din timpuri vechi de la regii de mai înainte”⁶. Aceste privilegii le-au deţinut românii datorită contribuţiei de seamă adusă în lupta pentru stăvilirea expansiunii otomane în aceste părţi.

             Românii au trăit în bună înţelegere cu naţiile care au avut de suferit şi s-au stabilit în Ardeal şi Banat. Ca exemplu în 1333 slavii de sud, catolici alungaţi din Serbia şi Bulgaria datorită credinţei lor, s-au aşezat în apropierea cetăţii Krasofo, care cuprindea 13 cetăţi, 10 localităţi mari şi 200 de sate. Aceşti slavi sunt nimiţi craşoveni sau caraşoveni după localitatea lor, Caraşova; mai târziu vin şi alţi slavi care se aşează în satele: Iabalcea 1564, Lupac 1598, Clocotici 1690, Nermet 1723 şi Vornic 1723. Terenul carstic al zonei nu se pretează la prelucrarea pământului, craşovenii ocupându-se cu oieritul, pomicultura şi distilarea ţuicii.

             După bătălia de la Mohacs 1526, unde Soliman al II-lea înfrânge oastea maghiară condusă de regele Ludovic al II-lea, otomanii ocupă Buda şi Ungaria îşi pierde independenţa. În toată această perioadă Banatul este teatru de război,chiar şi după 1552 când Timişoara este ocupată de turci.

           Stăpânirea turcilor a pus capăt autonomiei, prerogativelor şi libertăţilor de care mai beneficiau românii din districtele Caraş şi Severin. Ca pretutindeni, avangarda armatelor otomane, tătarii şi corpul de voluntari, devastau satele, ucideau locuitorii, răpeau fetele, femeile şi copii. La timpuri de restrişte populaţia regiunilor muntoase din răsăritul şi sudul Banatului aflau adăpost în desişul pădurilor şi văile munţilor, ieşind după trecerea pericolului, din ascunzişurile lor şi ridicând din nou casele din ruine. Populaţia de la şes se refugia în cetăţile şi fortăreţele din preajmă, iar dacă acestea cădeau sub loviturile turcilor ajungeau de regulă jertfa hoardelor cotropitoare. Aceasta ar fi o explicaţie a populării reduse a Banatului, deşi existau aici atâtea bogăţii.

              În 1673 într-un catastif de biruri turcesc este menţionată Reszintza, ca apoi în 1690-1700 să apară în Conscripţia lui Marsigli denumirea satului Resicza alături de altele (Ezeriş, Câlnic, Târnova, Berzovia, Gătaia etc.).

              Murat al II-lea a împărţit Ungaria în 4 eialete, iar fiecare din acestea în sandjacuri (districte). Orice provincie cucerită de turci era supusă unei dări notate în defter (registru de dare). Sistemul turcesc nu a recunoscut drepturile şi privilegiile nobilimii locale, orice nobil devenind clăcaş al spahiului otoman. Din această cauză emigrau de regulă nobilii din comitatele subjugate şi asta explică absenţa nobilimii locale din Caraş-Severin, unde această castă s-a manifestat în trecut atât de strălucit încât regii Ungariei au fost obligaţi să decreteze, ca nimănui, prerogative şi privilegii.

              Sarcinile impuse de turci creştinilor au fost grele. Fiecare locuitor de sine stătător trebuia să plătească haraciul (contribuţia de toleranţă) calculată la 50 dinari = 1 forint. De fiecare familie se plătea darea de pământ, apoi zeciuiala din rodul pământului sau al animalelor. Dijma era darea cea mai anevoioasă, căci sub diverse pretexte se lua 1/5 sau chiar 1/2 din averea proprietarului, iar în timp de război erau obligaţi să transporte în ţări străine lemne, provizii şi muniţii⁷.

              Afacerile administrative, judecătoreşti erau rezolvate de cadiu şi muftiu, care dădeau în general pedepse ce se răscumpărau cu bani. Deşi dreptul comun nu a fost garantat prin legi, comunele şi oraşele se bucurau în toate afacerile administrative de autonomie neştirbită. Este surprinzător că în 1670, Dănilă Kun şi Sigismund Fiath, iar mai târziu Petre Măcicaş se intitulează vicespahii ai comitatului Severin⁸. Se constată că toleranţa faţă de instituţiile popoarelor subjugate a fost o caracteristică a istoriei Imperiului Otoman. Turcii nu-şi băteau mult capul cu administraţia şi jurisdicţia creştinilor, ei erau mulţumiţi dacă supuşii plăteau dările obişnuite.

              În 1683 reizbucneşte războiul între imperiali şi turci, care la început a fost un succes pentru imperiali, astfel încât Mihai Apafi încheie cu Leopold I (1657-1705) un pact, în care imperiul ia Transilvania sub scutul său, contra sumei de 25.000 de galbeni anual. Astfel devine Leopold I stăpânul Ardealului.

              În 1689 războiul a reînceput între curuţi, ajutaţi de turci, şi imperiali, riposta turcilor a fost dură. După moartea lui Apafi, turcii îl proclamă pe Tokoli (şeful curuţilor) guvernator al Transilvaniei. În anii următori, austriecii ocupă Clisura Dunării, pricinuindu-le mari pierderi turcilor. La 24 septembrie 1695 cade pe câmpul de bătălie, între Lugoj şi Caransebeş, generalul Veterani – comandantul armatei austriece, care obţinuse multe succese împotriva turcilor. În 1697 Leopold I îl numeşte în fruntea armatelor sale pe Eugen de Savoia, care la 11 septembrie obţine o importantă victorie la Zenta împotriva turcilor⁹.

              La 26 ianuarie 1699 se încheie pacea de la Karlowitz, unde s-a hotărât ca Ardealul să rămână austriecilor, iar Banatul Timişan să rămână sub turci.

Tot atunci imperialii au hotărât instituirea “commissio neoaquistica” şi “proiectul de organizare a lui Kollovics” care prevedea atât înfiinţarea armatei permanente şi salarizarea oştirii, cât şi dovedirea prin acte a terenurilor aparţinătoare nobilimii locale,care nu mai participa la războaie, nu se mai bucura de marile privilegii avute, ci trebuia să plătească împreună cu supuşii lor întreţinerea armatei imperiale. Dovedirea prin acte era greoaie, mulţi nobili sau ţărani neavând acte, sau actele fiind distruse în timpul războaielor, şi-au văzut scoase la licitaţie bunurile moştenite din strămoşi. În plus era zeciuiala impusă pe tot produsul în favoarea clerului catolic. Românii ortodocşi au fost persecutaţi fără cruţare, li s-au luat bisericile şi date uniţilor (care beneficiau de privilegii minore faţă de catolici), preoţii au fost alungaţi. Pe lângă acestea se adăugau şi abuzurile armatei imperiale încarteruite în diferite zone. Din aceste cauze s-au produs mari nemulţumiri care au dus la declanşarea răscoalei condusă de Francisc al II-lea Rakoczy, care iniţial a fost sprijinită de Ludovic al XIV-lea şi a durat până la sfârşitul vieţii lui Leopold I şi în tot cursul domniei lui Iosif I. Românii care luptau alături de răsculaţii conduşi de Rakoczy, au fost persecutaţi de austrieci, iar când căutau adăpost la turci erau obligaţi să devină iobagi. Aceasta a fost marea problemă a românilor aflaţi între două imperii. Răscoala a fost înăbuşită în 1709¹⁰.

              În 1716 a reizbucnit războiul cu turcii. La 5 august are loc bătălia de la Petrovaradin- câştigată de Eugen de Savoia, iar la 13 noiembrie este eliberată Timişoara după un asediu de 44 de zile. Eugen de Savoia îl numeşte guvernator al Banatului pe Claudiu Forimund de Mercy, general de cavalerie cu mari merite pe câmpul de bătălie care, pe lângă interesele camerei aulice de la Viena, avea să aibă în vedere şi promovarea binelui comun al locuitorilor. Ce spun cronicarii despre primul guvernator al Banatului? : “ ca soldat s-a distins prin vitejie şi energie, ca om prin nobleţe şi bunătate, ca organizator prin concepţii inedite izvorâte dintr-un cap luminat şi suflet bogat în experienţe. Soldaţii nu-l iubeau pentru că era fudul şi ţinea disciplină severă, dar îl urmau la bine şi la rău, caci prin sentimentele şi curajul său îi îndemna la fapte de vitejie. Talentele multiple şi caracterul nepătat garantau prosperitatea Banatului “¹¹.

              La 16 august 1717, Eugen de Savoia a cucerit Belgradul, după care generalul Mercy a recucerit restul cetăţilor până la Orşova. Cu pacea de la Pasarovitz din 21 iulie 1718, s-a pus capăt războiului dintre imperiul austriac şi imperiul otoman, iar Eugen de Savoia a cerut şi guvernul central a aprobat ca: “…pe baza dreptului armelor Banatul să se separe de Ungaria şi să se administreze ca provincie autonomă, după cum se administrează provinciile ereditare austriece…, căci numai aşa se putea ţine Ardealul în supunere faţă de dinastie, iar marginile de sud ale Ungariei numai în acest chip se pot apăra împotriva necredincioşilor”¹².

              În această perioadă generalul Mercy reorganizează provincia Banat, construieşte şi întăreşte fortificaţii, introduce legislaţia aulică, iar pe vechii grăniceri îi reorganizează atribuindu-le noi pământuri şi privilegii la graniţele de sud-est ale imperiului. La recensământul făcut în 1717 s-au înregistrat 663 sate cu 21.284 case sărăcăcioase,iar în anul 1725 s-au înregistrat 559 comune locuite şi 333 părăsite, dar în tot Banatul nu a fost sat complect locuit de maghiari. Generalul Mercy a adus colonişti din Wurtemburg, Hessen, Nassau şi din jurul Rinului, cărora li s-au dat drepturi deosebite (iertarea dărilor pe 15 ani pentru industriaşi). Promisiunea lui Mercy şi publicarea patentelor imperiale au atras un număr mare de colonişti în Banat, cei mai preferaţi au fost germanii şi boemii, care s-au aşezat  în Fraidorf, Recaş, Deta, Giarmata, Buziaş, Ciacova, Lugoj, Vârşeţ, Caransebeş, Făget, Ocna de Fier, Bocşa, Oraviţa, Sasca şi Moldova. În ultimele aşezări au fost aduşi colonişti meseriaşi- mineri, metalurgişti şi alţii- cărora li s-a asigurat pe lângă un salariu bun, un cămin şi alte facilităţi. Pentru a crea locuri de muncă şi cazare au fost strămutaţi vechii băştinaşi în alte localităţi (ex: Schela Veche- Aradul Nou- au fost strămutaţi la Mănăştiur şi la Fenlac, iar casele lor au fost predate la germanii din Alsacia şi Lorena).

              În 1739 vin în Banat, la Orşova şi Media, 4600 de bulgari catolici şi intemeiază Vinga, Lovrin, apoi vin alţii în Caraşova, Lupac, Vornic, Nermet, Iabalcea, Clocotici şi Rafnic. Cu toate strădaniile curţii de la Viena de-a mării numărul coloniştilor, aceştia fie au plecat, fie au pierit datorită războiului şi condiţiilor grele de trai, astfel încât numărul lor s-a micşorat. S-a luat hotărârea de a folosi deportarea “per şub”, un fel de Siberie austriacă în Banat- pentru criminalii şi făcătorii de rele din imperiu. În fiecare an se trimiteau, în baza dispoziţiei juridice “paena arbitraria”, câte două transporturi de astfel de indivizi în Banat (unul primăvara şi altul toamna). Osândiţii ajungeau pe apă la Semlin sau Panciova şi de aici pe uscat până la Timişoara. Toată deportarea dura 6-7 săptămâni pe parcursul căreia fiecare om primea hrană de 7 creiţari pe zi. După ce ajungeau la Timişoara,cei judecaţi în robie erau băgaţi la carceră pentru muncile grele din jurul Timişoarei, ceilalţi erau prezentaţi în piaţă “ und kann eine Frau oder Mannes-Person hinausgehen, sie alle ansehen,und aus allen sich einen auswahlen, ohne dass man fraget, zu was oder warum?”. Aceia care nu aveau norocul să fie plasaţi în Timişoara se excortau în provincie, unde după consemnarea lor la autorităţi li se asigura pământ şi trebuiau să se descurce singuri. S-a încercat şi colonizarea spaniolilor (la Beghei pe malul stâng- Barcelona Nouă, dar aceştia au pierit datorită condiţiilor grele de trai) şi a italienilor în 1733 la Timişoara, Fraidorf şi Ciacova¹³.

              Prin patenta de colonizare din 25 februarie 1763, împărăteasa Maria Terezia permitea ostăşimii demisionate să se stabilească în provinciile austriece din Transilvania, Ungaria şi Banat, promiţând acestora a le zidi case şi a-i scuti de dări. Prin ordonanţa imperială era interzisă bătaia foştilor militari pentru neplata impozitelor. Maria Terezia, în scopul promovării emigrării intelectualităţii şi a meseriaşilor, a dispus a se institui în fiecare comună preot, învăţător şi la două comune câte un chirurg care să se îngrijească de sănătatea coloniştilor. În urma acestei ordonanţe s-au ridicat biserici şi şcoli în comunele nou înfiinţate.

              Datorită promisiunilor mari făcute de curtea de la Viena privind colonizarea Banatului, în 1765 au venit 535 şi respectiv 227 de moldoveni şi munteni, ceea ce a iritat înalta curte. Se observă că erau preferaţi în Banat colonişti străini, care primeau câte 32 jugăre de pământ. Cu această ocazie în 1780 se introduce “cartea funciară” ca măsură a suprafeţelor ocupate şi a celor rămase libere. Astfel în 1768 au venit în Banat 468 familii cu 1888 persoane, în 1769- 815 familii cu 3124 persoane, în 1770 au venit 3214 familii cu 10.292 persoane, iar în 1771-387 familii cu 1585 persoane¹⁴. Deşi casele erau făcute din cărămidă nearsă, de lemn sau de gard spoit şi acoperişurile din trestie sau paie, fiind zidite câte două odăi şi o cuină (bucătărie) spaţioasă, iar străzile principale măsurau 18-20 stânjeni lăţime, aceste sate arătau destul de bine. Din 1771 datorită cheltuielilor mari suportate de curtea de la Viena cu colonizarea Banatului,acestea au fost diminuate permiţându-se numai acelora care aveau mijloacele financiare minime necesare pornirii activităţii în noile aşezări.

             Între anii 1763-1773 curtea de la Viena a cheltuit peste 2 milioane de forinţi cu aceste colonizări şi a câştigat circa 50.000 braţe de muncă. Griselini indică numărul locuitorilor pe naţiuni:

•   români                181.639…………57,13%
•   sârbi                     78.780…………24,78%
•   bulgari                   8.683…………2,74%
•   ţigani                     5.272………….1,66%
•   evrei                         353………….0,11%
•   colonişti               43.201…………13,59%

 

pe baza datelor obţinute de la administraţia provincială¹⁵.

          Organizarea teritorială după Mercy înfăţişa următorul tablou: Banatul divizat în 11 districte şi fiecare district în cercuri şi anume: Timişoara, Cenad, Becicherec, Panciova, Vârşeţ, Palanca Nouă, Lugoj, Caransebeş şi Orşova. Părţile muntoase formau un “despărţământ” de sine stătător. În fruntea districtului se afla un prefect       (Verwalter) şi mai mulţi subprefecţi (Unterverwalter). Conducătorul comunei era chinezul (Ostrichter) ales de locuitorii respectivi şi confirmat de autorităţile austriece. Toţi funcţionarii districtelor trebuiau să se adune în ziua anumită în capitala districtului ca să raporteze şi să se consulte asupra întâmpărilor şi afacerilor politice, economice şi juridice (zi oficială – Amtstag). În astfel de întâlniri administrative, chinezii aduceau dările încasate,primeau ordonanţele stăpânirii, se judecau plângerile administrative, se cercetau plângerile iobagilor, se dădeau pedepse publice vinovaţilor, iar  cazurile grave ce nu ţineau de competenţa acestora se inaintau tribunalului provincial (Landesgericht) ca să fie deliberate. Deoarece în acea perioadă erau puţini cărturari, Mercy a încredinţat unei singure persoane conducerea mai multor districte- motiv de abuz de putere. În această perioadă generalul Mercy a ordonat săparea canalului Bega cu dublu scop: întărirea comerţului prin transportul pe apă şi curăţirea mlaştinilor şi înlăturarea miasmelor care aduceau prejudicii coloniştilor.

        Colonizările în Banat au fost posibile deoarece, spre deosebire de alte provincii unde exista o nobilime stăpânitoare şi unde colonizările ar fi depins de aceasta, aici, singurul stăpân a fost împăratul şi interesele curţii de la Viena, apoi existenţa unui pământ fertil, posibilitatea de a se insera noi întinderi agricole prin drenări, asanări, îndiguiri, un subsol bogat şi forţă de muncă la îndemână; ţăranii bănăţeni, devenind iobagii împăratului, erau obligaţi şi la robotă pe lângă altele.    

          Gospodăria ţărănească a fost împovărată cu servicii grele şi multiple:

• contribuţia pentru acoperirea necesităţilor militare ca plata şi aprovizionarea armatei, construcţii de fortificaţii, cazărmi, etc. : ca exemplu între 1717-1736 contribuţia depăşea 450.000 florinţi, cea mai mică în 1721 de 328.924 florinţi, iar cea mai mare în 1733- 515.000 florinţi. Pe lângă contribuţia stabilită au fost şi alte sarcini fiscale care însumau în 1757 o cifră de 1.128.763 fl. Şi 56 cr., iar din arendarea minelor şi manufacturilor se încasau alţi 58.022 fl. În acelaşi an cheltuielile pentru administraţie au fost de 333.562 fl. Şi 28 cr. Rezultând un venit de 853.223 fl. Şi 28 cr.
• încartiruirile- întreţinerea unităţilor militare- care prevedeau carne 1 pfund (0,56 kg) pentru fiecare om, sau 1 qintal de făină (56 kg) pentru 50 de porţii de pâine cât şi fân pentru cai. Această sarcină a fost mai uşoară pe timp de pace, dar foarte grea pe timp de război. Coloniştilor li se promitea scutirea de încartiruire şi de robotă. Această formă a dat naştere la multe abuzuri, ceea ce a nemulţumit mult populaţia băştinaşă.
• zeciuiala- se făcea către împărat ca proprietar de domeniu- ea se dădea din toate produsele, repartizându-se pe districte fără a se ţine seama de starea recoltei (cereale, animale, fân, albine, ceară, îngrăşarea porcilor cu ghindă sau cu jir.). Din vânzarea zeciuielii se obţineau anual circa 100.000 fl. ca venituri camerale.
• robota- se făcea către împărat – în timp de război fără plată şi hrană, în timp de pace se plăteau zilnic circa 3 cr. Şi pâine, până în 1722 când se fixează durata robotei la 35 săptămâni şi posibilitatea plătirii în bani,ceea ce revenea la 5 fl. şi 15 cr. pe an pentru fiecare cap de familie sau om obligat la robotă. Suma rezultată din răscumpărarea robotei a fost în 1723 de 100.000 fl. Ţăranii nu au fost cruţaţi de efectuarea robotei nici în timpul muncii câmpului, iar dacă nu se prezentau la robotă li se aplicau amenzi de 12 cr. pentru ziua lipsă şi bătaie, dacă nu puteau plăti amenda li se sechestrau puţinul pe care-l aveau. Robota nu se făcea numai la stat ci şi la particulari, înmulţinu-se astfel numărul zilelor de clacă.

             În afară de aceste forme de impunere asupra populaţiei băştinaşe au mai fost impuse şi altele: interzicerea tăierii lemnelor din pădure, a vânătorii, obligativitatea cumpărării sării la preţul fixat de administraţie de 2 fl. şi 17 cr. qintalul, faţă de 17 cr. costul qintalului de sare şi a transportului, rezultând un beneficiu de 2 fl./qintal. În Banat se aduceau anual cca. 60.000 bolovani de sare (cam 2.688 tone) rezultând un beneficiu de peste 100.000 fl./an.; strămutarea în alt loc pentru cedarea pământurilor noilor colonişti şi altele16.

             Toate acestea au dus la o stare generală de nemulţumire a populaţiei băştinaşe, nemulţumire care lua diferite forme: fuga în sălaşe, fuga în codri, fuga de la robotă,revolte, atacuri asupra armatei sau a imperialilor şi chiar răscoale ca cea din 1738-1739, când românii au sprijinit armatele turceşti în timpul războiului din 1736-1739.

              Se spunea că bănăţenii au schimbat jugul de lemn al turcilor pe jugul de de fier al austriecilor. Imperiul Habsburgic a ripostat cu o cruzime de neimaginat, ucigând mii de băştinaşi, bărbaţi, femei, copii, arzând sate întregi din care multe au dispărut de pe suprafaţa pământului.

              După întronarea Mariei Terezia, situaţia s-a mai îmbunătăţit, dar mai ales după decretul dat în 29 septembrie 1751, când administraţia militară a Banatului a fost înlocuită cu una civilă, deoarece nu aducea veniturile scontate de Camera de la Viena ca urmare a colonizărilor făcute.

               În 1717, în Banat trăiau aproximativ 80.000 de familii de români aşezaţi în 663 de sate şi cătune. În estul provinciei, regiune muntoasă, trăiesc românii greco-ortodocşi care se ocupă de creşterea animalelor şi cu agricultura; în vest, trăiesc români, sârbi şi un număr mare de unguri calvini şi catolici. În regiunea muntoasă de mijloc, cea mai mare localitate a fost Caraşova cu 400 de case, Bocşa cu 83 de coşuri, Câlnic cu 82, Târnova cu 76, Reşiţa cu 62, Vasiova cu 36, Moniom cu 18, Cuptoare cu 14¹⁷.

2. Începutul  industrializării.

              După cucerirea Belgradului, prinţul Eugen de Savoia în calitatea sa de preşedinte al Consiliului Aulic de război cere şi el ca Banatul să nu fie cedat Ungariei, ci să fie transformat într-un domeniu al Coroanei (domeniu câştigat prin dreptul armelor). Eugen de Savoia îl numeşte pe Claudiu Florimund de Mercy, original din Lataringia, în funcţia de guvernator al “Banatului  Timişoarei”. Contele Mercy elaborează planul “principal de instalare”, preia conducerea unei “comisii de instalare”, înnoieşte instalaţiile de apărare din nordul, sudul şi sud-estul zonei, construieşte drumuri strategice şi cheamă funcţionari, meşteşugari, negustori în Banat. Tot el trimite împăratului Carol al VI-lea, portretele soţilor Iancu şi Sara Cuvin din părţile Caransebeşului,care au trăit 172 de ani el şi 164 de ani ea, ca exemplu de longevitate¹⁸. Se reiau exploatările miniere din Banat cu specialişti aduşi din Tirol şi Zips, extrăgându-se aramă, aur, argint, plumb, fier, etc.

              În 1718 s-a pus în funcţiune primul cuptor de topit cuprul, la Ciclova, lângă Oraviţa, iar un an mai târziu ia naştere la Bocşa prima mare topitorie de fier (de fapt prima mare manufactură de stat din sud-estul Europei), Altwerk, iar în 1722, o alta, Neuwerk, proiectată de Friedrich Freiburg. Cu reorganizarea Banatului ia naştere “Oficiul Minier Superior Bănăţean” mutat de la Timişoara la Oraviţa, iar în 1729 aici este deschisă prima şcoală minieră (o şcoală profesională industrială). După moartea contelui de Mercy în 1734 este numit generalul Johann Andreas conte Hamilton pe postul de guvernator al Banatului. Acesta pune în funcţiune băile romane de la Mehadia- Băile Herculane.

             Germanii şi austriecii colonizaţi în Banat sunt numiţi nemţi în regiunea muntoasă, şvabi în câmpia Banatului şi saşi în Transilvania, iar românii se numesc între ei frătuţi şi bufeni, cei emigraţi din Oltenia.

              În 1740, după moartea lui Carol al VI-lea, urcă pe tron Maria Terezia care promovează cu energie mineritul bănăţean. Minele bănăţene livrează statului habsburgic jumătate din necesităţile lui de cupru.

              În 1765 Iosif al II-lea este numit coregent de Maria Terezia şi face 3 călătorii în Banat unde constată între altele:”satele valahe se află la mare depărtare unele de altele”, dar şi “defrişările masive de păduri din împrejurimile uzinelor montane”. În Bocşa “unde se toarnă gloanţe, bombe şi grenade”, împăratul reţine că mangalul pentru furnale şi pentru forje trebuie adus cu multă trudă din pădurile îndepărtate cu animale de povară şi că apa Bârzavei “este bună pentru propulsarea maşinilor, dar nu tot timpul anului”. Astfel că împărăteasa porunceşte ca uzinele din Bocşa să fie preluate din nou în regie proprie şi să fie extinse¹⁹. Maiştrii minieri Cristoph Trangott Delius şi Franz Xavier Woginger scriu în raportul lor că o renovare a uzinelor din Bocşa ar fi prea costisitoare şi propun construirea unei noi topitorii de fier în amonte de Bocşa, la Reşiţa, deoarece aici se găsesc păduri multe şi apa Bârzavei are o cădere mai mare pentru maşinile hidraulice.

           Inginerul Karl Alexander Steinlein, de la Oficiul Cadastral din Timişoara, elaborează planul general al uzinelor siderurgice din Reşiţa, iar Franz Muller von Reichenstein şi Joseph Redange elaborează planurile pentru cele două furnale, pe care le execută maistrul dulgher Peter Korb şi maistrul zidar Martin Klesko împreună cu 21 de zidari,23 dulgheri şi 228 ţărani români obligaţi la robotă²⁰. La 3 iulie 1771  se pornesc cele două furnale “Franziskus” şi “Josephus” împreună cu o forjă de bare rotunde, o forjă de unelte, o forjă generală, un şopron pentru amestecul minereurilor, două cuptoare de ars cărămizi,un şopron pentru depozitarea cărbunelui şi un şopron pentru adăpostul căruţelor. Canalul topitoriei “Schmelzgraben” avea o lungime de 1723 stânjeni (cca. 3 km) şi aducea o parte din apa Bârzavei, de la Stavila până la confluenţa cu pârâul Doman, pentru propulsarea roţilor cu admisie superioară care puneau în funcţie suflantele şi ciocanele forjei. Este prima amenajare a râului Bârzava în scop industrial. Toată construcţia a costat 37.800 de guldeni de aur²¹.

              Astfel s-au pus bazele metalurgiei din Reşiţa, printre cele mai vechi din Europa (Uzinele Krupp din Essen există abia din 1811, uzinele Skoda din Pilsen din 1860, uzinele Witkowitz-Cehoslovacia din 1829, iar uzinele Donawitz din Austria datează din 1836)²².

              Producţia a crescut astfel: în 1778 s-au produs 2726 maje şi 50 funţi de fontă (circa 152,7 tone), iar în 1814 s-au produs 19.980 maje şi 50 funţi de fontă (circa 1120 tone) producţie care acoperea nevoile interne de metal şi permitea chiar exportul; astfel s-au exportat în 1793 la Neapole 20.000 obuze; totodată se produceau mari cantităţi de armament puse la dispoziţia armatei imperiale .

              După 40 de ani de guvernare, moare Maria Terezia, iar urmaşul ei, Iosif al II-lea,introduce reforme noi ca: abrogarea cenzurii, abolirea iobăgiei, desfinţarea legilor breslei şi publică edictul de toleranţă.

              Pentru a uşura transportul lemnelor spre uzinele de fier, administraţia montanistică dispune construirea unor instalaţii hidrotehnice: diguri, greble, lacuri de depozitare. În 1785 începe plutăritul pe Bârzava ca urmare a costului tot mai mare pentru transport cât şi faptului că uzinelor din Reşiţa li s-au repartizat pădurile de pe muntele Semenic. Ca urmare a războiului din 1787-1791, turcii invadează Banatul în 1788. În apărarea uzinelor reşiţene, grănicerii români se luptă remarcabil oprindu-i pe turci la Târnova şi alungându-i; iar armata imperială îi alungă definitiv în 1789.

              În 1793 se înfiinţează colonia Franzdorf (Văliug), iar în 1806 se construieşte şoseaua Reşiţa-Văliug pentru transportul lemnelor şi metalului; datorită ei plutăritul pe Bârzava îşi pierde sensul. Camera Aulică aduce în munţii Semenic ţărani austrieci veniţi din pădurea Boemiei şi înfiinţează în 1828 satele de “pemi” Wolfsberg (Gărâna), Weidenthal (Brebu Nou) şi Lindenfeld.

             Scade producţia uzinelor siderurgice din Reşiţa datorită concurenţei din Europa de vest şi centrală, unde se foloseau noile tehnologii de elaborare şi prelucrare a oţelului cât şi forţa aburului.

              Erariul (fiscul austriac) începe investiţii substanţiale la Reşiţa în 1841-1846 şi se construiesc: un laminor, o uzină de pudlaj, 4 ciocane cu abur, un atelier mecanic dotat cu maşini cu abur, o forjă de cazane, un atelier de pile şi o cale ferată cu tracţiune animală. Totodată începe construcţia primei linii de cale ferată Oraviţa-Baziaş (1846) la 21 de ani de la punerea în funcţie a primei căi ferate cu locomotive cu abur (Stockton-Darlington) în Anglia (1825), avându-l ca diriginte de şantier pe inginerul Bach. Tot în 1846 se foloseşte cocsul pentru retopirea fontei în cubilouri.

             Producţia de armament a Reşiţei a făcut ca localitatea să fie unul din principalele obiective ale guvernului revoluţionar maghiar în 1848 care, cu sprijinul populaţiei, ocupă Reşiţa transformând-o într-o bază de aprovizionare a trupelor maghiare. La învăţătorul din Câlnic se afla petiţia secretă întocmită de Eftimie Murgul trimisă în 1844 de învăţătorul Vasile Bojincă, pentru a strânge pe ea semnături din părţile Câlnicului şi Reşiţei. Populaţia, în ciuda represiunilor trupelor habsburgice, a înlesnit ocuparea Reşiţei de trupele revoluţionare maghiare “honvezi”. În faţa ofensivei ameninţătoare a imperialilor, honvezii se retrag, luptele se dau între grănicerii români şi garda civilă formată în majoritate din nemţi. În seara de Crăciun 1848 grănicerii ocupă colonia uzinală şi o incendiază. Ard 143 case, arhiva uzinei, două depozite de materiale. Tunul (baba= păpuşa) gărzii civile, care provocase mari pierderi imperialilor, va fi transportat la Caransebeş şi expus ca trofeu²³.

              Acţiunile lui L. Kossuth eşuează în faţa zdrobitoarei superiortăţi a trupelor ruseşti de intervenţie,dar şi datorită faptului că românii, slovacii, sârbii şi croaţii din Ungaria erau împotriva planurilor naţionalist-revoluţionare ale acestuia.

              În 1849 se restaurează uzinele din Reşiţa, la care se adaugă un furnal nou, astfel încât în 1850 uzinele produc din plin. În 1851 laminorul din Reşiţa livrează şine pentru construcţia căii ferate Oraviţa-Baziaş.

3. Perioada   societăţii   S.T.E.G.

              Aflându-se într-o situaţie grea din punct de vedere financiar (deficit bugetar de 150.000.000 franci aur – în 1853)²⁴, la care a contribuit şi politica de susţinere a războiului din Crimeia, Curtea imperială nu a mai putut investi în uzinele din Reşiţa pentru modernizarea şi rentabilizarea lor. În această situaţie, neputând să-şi asigure pe calea impozitelor venituri suficient de mari pentru acoperirea cheltuielilor bugetare şi nereuşind să realizeze un nou împrumut intern, guvernul habsburgic a fost forţat să concesioneze construirea şi exploatarea căilor ferate şi să vândă o parte din domeniile sale societăţii înfiinţate la 14 septembrie 1854 sub numele de “Kaiserliche und Konigliche privilegierte osterreichische Staatseisenbahngesellschaft” prescurtat S.T.E.G. (Societatea Privilegiată de cale ferată Cesaro-Crăiască Austriacă de Stat). Cu această ocazie statul austriac a concesionat pe timp de 90 de ani societăţii STEG aproximativ 174 mile de căi ferate din Ungaria şi Banat. Odată cu aceasta STEG a acaparat două mari domenii de stat: unul în Boemia şi altul în Banat contra sumei de 275 milioane franci. Domeniile din Banat,de 130.083,4 ha cuprindeau: păduri, mine de cărbuni şi minereu de fier, zăcăminte de metale neferoase, instalaţiile industriale de la Reşiţa, Oraviţa, Ciclova, Dognecea, Sasca, Doman, Secu, Anina, Ocna de Fier şi alte localităţi mai mici, în total 82 de localităţi cu peste 100.000 de locuitori, în mare majoritate români. Pentru domeniile care cuprindeau aproape jumătate din comitatul Caraş, STEG a plătit doar 11.123.045 florinţi austrieci, o sumă foarte mică faţă de valoarea reală a celor cumpărate. Este vorba de o mare afacere capitalistă. Societatea STEG a fost o creaţie a capitalului internaţional fiind înfiinţată de baronul George Sina cu banca “Sina”, baronul Daniel Eskeles cu banca “Arntein & Eskeles”, banca “Societe General de Credit Mobilier” cu Isac Pereire banchier şi prinţul Galiera Rafael din Paris. La toate aceste bănci, cei interesaţi erau capitaliştii austrieci, francezi, englezi şi belgieni. Societatea a emis 550.000 acţiuni a 500 franci bucata. Direcţia avea sediul la Viena, iar conducerea tehnică şi administrativă efectivă era asigurată la Reşiţa de francezul Dubacq²⁵.

             După 2 ani de funcţionare STEG înregistrează un câştig net de 7,5 mil. guldeni, adică 13% din capitalul pe acţiuni. Atragerea capitalului străin în Banat a fost posibilă datorită faptului că domeniul a intrat pe mâna statului austriac, care putea să încheie această tranzacţie fără piedici, cât şi a perspectivei realizării unui mare profit.

             Societatea a trecut la mărirea şi modernizarea uzinelor după modelul occidental, înlocuind forţa oamenilor cu cea a apei şi a aburului. Astfel, dacă la preluarea uzinelor de către STEG existau la Reşiţa 14 maşini cu abur având o putere totală de 276 CP, în 1867 erau 32 de maşini cu abur având o putere de 1.444 CP- adică 77% din totalul puterii tuturor maşinilor cu abur din Banat şi Transilvania. Totodată a început să fie folosită acţionarea electrică a maşinilor (1883-1886), ca şi schimbarea tehnologiilor de elaborare a fontei şi oţelului cu tehnologii moderne şi performante. Astfel, în 1864 începe procedeul cocsificării cărbunelui de Secu şi Doman, cocs care este folosit în noul furnal de 50 tone în 24 ore, construit în 1880. Pe rând, furnalele vechi au fost înlocuite cu altele noi, de capacitate mai mare şi care utilizează suflante puternice şi dispozitive de încălzire a aerului mai economicoase şi mai puternice. Aşa producţia de fontă a crescut, ajungând în 1898 la 90.690 tone.

              După inventarea la Gornson (Suedia) în 1855 de către Henry Bessemer a procedeului de fabricare a oţelului, la Reşiţa s-au construit în 1868 primele două convertizoare, după nici 13 ani, crescând astfel şi producţia şi calitatea oţelului, iar după inventarea în 1864 de către Pierre Martin a unui nou procedeu de elaborare a oţelului şi combinarea lui cu sistemul de regenerare a gazelor, inventat de Friederich Siemens, la Reşiţa se construiesc în 1876 două cuptoare Siemens-Martin, astfel încât producţia de oţel în 1890 a fost de 12.910 tone.

               În 1891 laminoarele dispuneau de 9 linii moderne cu maşinile necesare producerii şinei de cale ferată şi a altor laminate (tablă, profile). În 1870 intră în funcţiune laminorul de bandaje.

               Înfiinţată în 1846, fabrica de maşini este modernizată, iar apoi se defalcă în două: fabrica de locomotive (prima locomotivă a fost fabricată în 1872) şi fabrica de poduri şi cazangerie. Aproape toate podurile construite în Banat şi Transilvania, au fost fabricate la Reşiţa.

               După criza de supraproducţie de la începutul secolului XX, conducerea uzinei iniţiază o nouă acţiune de modernizare (o nouă fabrică de muniţii, laminoare acţionate cu energie electrică, etc.).

               Acum încep marile amenajări hidroelectrice pentru producerea energiei electrice necesară acţionării maşinilor de la laminoare. Astfel s-a construit un canal în 1903, o centrală hidroelectrică la Grebla în 1905, care a fost executată după ultimul cuvânt al tehnicii şi a costat 20 milioane de florinţi, având o putere instalată de 4.500 kw, un baraj la Breazova în 1909, pentru ca în 1916 să se construiască şi centrala Breazova. În 1905 se construieşte termocentrala electrică ce funcţionează cu gaz furnal.

              Prin angajamentele asumate de-a construi linii de cale ferată, STEG le-a onorat, construind şi predând statului maghiar la 1 ianuarie 1891-1.499,4 km de cale ferată şi statului austriac la 21 octombrie 1908-1.367 km de cale ferată contra a 9.598.560 florinţi, respectiv 690.413.118 coroane²⁶.

             Produsele de la Reşiţa participă la expoziţiile internaţionale de la: Paris în 1867, Oraviţa în 1869, Viena în 1873, Paris în 1878. Din 1910 la Reşiţa se produce iar armament: afete, şrapneluri, obuze de artilerie, ţevi de tun şi scuturi protectoare, cu care patronii obţin profituri majore.

              În timpul războiului, uzinele sunt supuse unui comandament militar (comandant general Hauser) cu un regim mult mai sever: recalcitranţii sunt trimişi pe front servind de exemplu pentru ceilalţi, se reintroduce ziua de muncă de 14 ore,iar femeile execută şi ele muncile grele.

              După război, datorită lipsei de comenzi, creşte numărul şomerilor, angajaţii uzinei sunt trimişi ca tăietori de lemne în pădurile societăţii.

              În 1918 un grup de liberali de stânga proclamă “ Republica Autonomă Banat” dorind menţinerea Banatului în Ungaria. Trupele sârbeşti ocupă Banatul, iar în decembrie 1918 sosesc şi trupele franceze.

              La 1 decembrie 1918 în cadrul Adunării Naţionale de la Alba Iulia se hotărăşte alipirea Ardealului şi Banatului la România. Delegaţi la adunare au fost şi din Reşiţa. Ocupanţii sârbi instaurează o administraţie civilă şi îi arestează pe conducătorii “Republicii Autonome Bănăţene”,cu intenţia de a anexa provincia, dar trupele franceze stabilesc linia de demarcaţie în spatele căreia trebuie să se retragă trupele sârbeşti şi să predea controlul francezilor. Banatul este împărţit astfel: 19.100 km.p. la România (66,88%), 9.200 km.p. la Serbia (32,22%) şi 258 km.p. la Ungaria (0,9%). În 1919 se instaurează administraţia românească²⁷.

4. Perioada   U.D.R.

              În 1920 societatea STEG se transformă într-o societate română pe acţiuni şi poartă numele de “ Uzinele de fier şi Domeniile din Reşiţa”, prescurtat U.D.R.

              UDR-ul preia de la STEG: uzinele de fier de la Reşiţa şi Anina, fabrica de maşini agricole de la Bocşa, uzinele de la Ocna de Fier, minele de cărbuni de la Steierdorf- Anina, Doman şi Secu, minele de la Oraviţa, Ciclova, Sasca, Moldova Nouă, Delineşti, Armeniş, Caransebeş, Bozovici, 95.800 hectare domenii din care 88.248 hectare pădure,4 fabrici de prelucrare a lemnului (Anina, Vasiova, Văliug şi Zăvoi), cuptoarele de calcar de la Colţan, 134 km cale ferată, 103 km canale de plutărit, 3 ferme viticole (Ramna, Tirol şi Moldova Nouă), două crescătorii de păstrăvi (Crivaia şi Steierdorf), 8 lacuri de acumulare şi 27 magazine comerciale²⁸.

              Societatea U.D.R. se consfinţeşte definitiv în 1923 după ce s-au satisfăcut pretenţiile unor personalităţi sus-puse. În urma schimbărilor intervenite pe piaţa mondială – apariţia statului Socialist Rus şi a instaurării sovietelor în Ungaria, guvernele imperialiste interesate din Anglia şi Franţa au influenţat guvernul României în a acapara fosta societate STEG. La însărcinarea ministrului de război, generalul Şt. Burileanu a raportat că se poate transforma societatea STEG în societate pe acţiuni cu capital românesc, că se pot fabrica la Reşiţa locomotive şi armament. La subscrierea de acţiuni a participat STEG cu 74.200.000 lei, G. Caragea, Bontescu, Brătianu, Perikide, Gh. Duca, N. Diamandi, I. Boambă şi fostul director general de la STEG- A. Veith, fiecare cu 100.000 lei²⁹.

              Întrucât legea 2455/1923 prevedea ca cel puţin 60% din capitalul social al U.D.R. să aparţină cetăţenilor români, societatea STEG în complicitate cu familia Auşnit – fii unui colector de fier vechi din Brăila – camuflează o parte din acţiunile la purtător cu ocazia transformării acestora în acţiuni nominative în schimbul unor garanţii (246.471 acţiuni).

              La câştigurile U.D.R. participă, în afara acţionarilor români şi acţionari francezi, englezi, belgieni, germani. Preşedintele consiliului de administraţie este numit prinţul Barbu Ştirbey, iar cel care a îndeplinit ani îndelungaţi funcţia de director general la STEG, Adalberth Veith este numit administrator general.

             Capitalul social iniţial al U.D.R. a fost fixat la 125 milioane lei, ca apoi în 1940 capitalul să sporească la 1 miliard lei, ceea ce a permis modernizarea uzinei şi mărirea capacităţii de producţie. Cocseria veche îşi încetează activitatea în timpul crizei din 1929-1933 şi se construieşte o cocserie nouă în 1933 cu două baterii a câte 12 camere de cocsificare fiecare.

             Furnalele se reconstruiesc, unul în 1923 şi celălalt în 1936, iar la oţelărie se mai construiesc două cuptoare: unul electric şi unul SM şi se refac două cuptoare SM. La laminoare se instalează în 1928-1930 două laminoare: unul de bandaje şi unul de discuri pe lângă cele existente, devenind astfel cele mai multe şi mai mari din ţară. La fabrica de produse refractare s-a construit un cuptor tip Mendheim cu 14 camere şi un cuptor nou de dolomită. În 1926 la turnătorie se zidesc 3 cubilouri şi se pune în funcţiune un compresor de aer comprimat.

             Vechea fabrică de maşini şi poduri s-a mărit cu noi capacităţi: în 1919 s-a construit o fabrică de maşini electrice, în 1923 o fabrică nouă de locomotive, iar în 1936 o secţie nouă de sculărie. În 1930 a fost construit primul pod sudat din ţară la Reşiţa- Stavila.

              U.D.R.-ul a participat la refacera ţării după război, prin construirea de poduri la Borcea, peste Argeş la Piteşti, peste Lotru, peste Prahova la Comarnic, peste Olt, peste Mureş, Someş şi altele.

              Fabrica Nouă de maşini a fost folosită iniţial la fabricarea armamentului, ca apoi să producă utilaj petrolier şi energetic.

              U.D.R. se numără printre întreprinderile din ţară care au realizat cele mai mari profituri. Astfel în 1920 profitul net a fost de 26,5 mil lei, ca în 1943 să ajungă la peste 3oo mil lei, cu o rată a profitului de 9% în anii de criză 1931 – 1933 şi chiar peste 50% în 1925. U.D.R.-ul a exploatat puternic oamenii şi utilajele pentru a putea obţine astfel de profituri, axându-şi producţia pe sectoare foarte rentabile: construcţii de căi ferate, poduri, locomotive, maşini electrice şi armament.

              Pe toată durata războiului uzinele nu au avut de suferit, nefiind bombardate, iar instalaţiile sale au lucrat din plin. Faptul că uzinele au fost militarizate pe durata războiului, că muncitorii în marea lor majoritate au fost mobilizaţi pe loc, la terminarea războiului uzina dispunea de cadre calificate şi forţa de muncă necesară funcţionării instalaţiilor, U.D.R.-ul fiinţează până la 11 iunie 1948 când a fost naţionalizat.

5. Perioada  1949 – 1996.

             Pierderile mari aduse economiei naţionale, ca urmare a distrugerilor de război şi ocupaţiei hitleriste au fost de 10.000 miliarde lei la cursul din 1945, valoare ce întrecea de 12 ori bugetul României de atunci. Susţinerea frontului antihitlerist a mai costat ţara încă 106,429 miliarde lei în valuta anului 1938, echivalentul a 3 bugete anuale ale ţării. U.D.R.-ul a răspuns chemării “Totul pentru front, totul pentru victorie” livrând armament şi materiale necesare frontului.

             În septembrie 1944 intră trupele ruseşti în Reşiţa, iar între 1945-1950 sunt deportaţi din România 75.000 de bărbaţi şi femei, în majoritate de origine germană, ca pedeapsă a “vinei colective”.

              La 11 iunie 1948 are loc naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, între care şi U.D.R.-ul, dar uzina fiinţează până în 1950 sub numele UDR-IN, când se transformă în SOVROMETAL, iar aceasta se divide în 1952 în SOVROMETAL şi SOVROUTILAJ PETROLIER, până în octombrie 1954, când se înfiinţează COMBINATUL  METALURGIC REŞIŢA. În aprilie 1962 se defalcă în COMBINATUL SIDERURGIC REŞIŢA şi UZINA  CONSTRUCTOARE  DE  MAŞINI  REŞIŢA.

              De la 1 octombrie 1969 până în decembrie 1989 există CENTRALA  INDUSTRIALĂ  SIDERURGICĂ  REŞIŢA  (C.I.S.R.) în componenţa căreia intrau: C.S.R., I.O. Roşu, I.C. Nădrag şi I.M. Dr. Turnu Severin, respectiv GRUPUL de UZINE  REŞIŢA cu: U.C.M.R., U.C.M. Bocşa, I.M. Topliţa şi I.C.M. Caransebeş.

              Imediat după terminarea războiului s-a pus problema refacerii economiei naţionale cât şi a plăţii despăgubirilor de război, la care uzinele din Reşiţa au contribuit din plin prin repararea căilor ferate, a podurilor, a marilor întreprinderi şi a exportului în URSS a importante cantităţi de laminate.

              Din 1946 s-a pus problema măririi capacităţilor de producţie a uzinelor din Reşiţa şi a diversificării gamei de produse, fiind printre puţinele uzine care au rămas neafectate de război şi astfel să poată contribui mai bine la reconstrucţia ţării.

              În 1954 se termină lucrările la barajul Gozna de 10 mil. mc apă şi la CHE Crăinicel, mărindu-se aportul de apă pentru uzină şi oraş, cât şi producţia de energie electrică necesară uzinei.

              În 1958 se modifică hala oţelăriei, iar în 1962 se construiesc cele două furnale de 700 mc. În 1960 se construieşte primul motor Diesel de 2100 CP pentru locomotive, iar în 1965 se construieşte prima turbină Kaplan de 178 Mw pentru centrala hidroelectrică Porţile de fier.

              În 1963 se construieşte barajul Secu pentru mărirea aportului de apă la uzină şi oraş, iar în 1969 se termină barajul Timiş Trei Ape cu staţia de pompare.

              În 1977 se construieşte Fabrica Nouă de Oxigen, iar în anul următor se construieşte Laminorul Degrosisor şi de Semifabricate.

              În prima etapă cadrele de speialişti din uzină pun în funcţie Combinatul Siderurgic Galaţi, Târgovişte şi apoi din Călăraşi, aducându-şi aportul împreună cu produsele uzinei la marea industrializare a ţării.

              După revoluţia din decembrie 1989, la Reşiţa se reduce producţia uzinelor, iar în 1992 se opresc furnalele şi aglomeratorul, modernizate cu numai câţva ani înainte. Astfel uzinele reşiţene au rămas cu tehnologii învechite, cu personalul redus la jumătate şi obligată să facă faţă concurenţei atât interne cât şi externe,respectând şi ele perioada de tranziţie.

Note la capitolul II:

1.Erno Speidl, Minele Reşiţei…Reşiţa 1896, pag.63.

2.C.Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol.II, Bucureşti 1968,p. 313.

3.Frigyes, P.K.V.Tortenete, Istoria comitatului Caraş,vol II,Budapesta 1882,p.209-210.

4.S.Bordan, op. cit.p.42.

5.Frigyes, P.K.V.Tortenete,op.cit.,p.72

6.Gh. Popovici, Istoria Românilor bănăţeni,Lugoj 1904, p.190.

7.P.Dragalina,Din istoria Banatului de Severin,Ed. “Bibl. Noastră”,Tip. Diecezană din Caransebeş 1902,p.15.

8.Ibidem, p.19.

9.Ibidem,p.49.

10.Ibidem,p.58-60.

11.Ibidem, p.72.

12.Ibidem,p.77.

13.Ibidem,p.111-112.

14.Ibidem,p.123.

15.F.Griselini,Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei,Ed. Facla,Timişoara 1984, p.157.

16.A.Tinţă,Colonizările habsburgice în Banat 1716-1740,Ed. Facla,Timişoara 1972,p.41-42.

17.Ibidem,p.82.

18.F.Griselini,op.cit.p.184.

19.P.Dragalina,op.cit,p.156

20.G.Hromadka,Scurtă istorie a Banatului montan,fundaţia”Fridrich Ebert”,Bonn 1995,p.40.

21.Ibidem,p.41.

22.S.Bordan,op. cit.,p.53.

23.G.Hromadka,op. cit.,p.52.

24.S.Bordan,op. cit.,p.66.

25.Ibidem,p.67.

26.Ibidem,p.70.

27.G.Hromadka,op. cit.,p.79.

28.Ibidem,p.96.

29.Ibidem,p.116.

Capitolul    III

 

Istoricul  lucrărilor   de   hidroamenajare   pe   Bârzava  superioară.

1. Începutul  lucrărilor, până  în  1900.

              Încă din cele mai vechi timpuri, aşezările omeneşti s-au format pe lângă cursurile apelor sau cu acces la apă, pentru nevoile proprii ale oamenilor, pentru creşterea animalelor,sau utilizarea căderilor de apă în scopuri practice (darac, moară, piuă,etc.)¹.

              În 1389 sunt pomenite morile aşezate pe apa Bârzavei, iar între 1406 şi 1420 se desfăşoară o serie de procese, ale cărui obiect este tocmai stăpânirea asupra cursului Bârzavei şi valorificarea energiei apei. Desigur morile aparţineau nobililor şi cnezilor din aceste părţi.

              Uzinele au utilizat mangalul- cărbunele de lemn- drept combustibil pentru cuptoarele industriale, iar producerea şi transportul lui au creat mari probleme societăţii. Transportul materiilor prime şi auxiliare şi mai ales a mangalului necesar uzinelor se făcea pe cai. Pădurile din împrejurimile Reşiţei epuizându-se, distanţele pentru transportul mangalul deveneau tot mai mari, sporind dificultatea transportului. Până în 1750 transportul mangalului produs în pădure se făcea exclusiv cu cai de povară. Fiecare cal purta pe un samar adecvat, doi saci cuprinzând 2,7-3,3 hl mangal în greutate de 60-70 kg. Transportul mangalului se făcea în caravane de 6-8 cai de povară sub conducerea unui supraveghetor. Caii de transport erau utilizaţi 50 de ore pe săptămână şi parcurgeau în medie 3,8 km/oră².

              Pentru remedierea situaţiei, lipsa mangalului şi distanţe mari de transport, Curtea de la Viena a cedat celor trei uzine (Reşiţa, Bocşa, Docnecea) pădurile estice de pe masivul Semenic, cu scopul de-a utiliza plutăritul ca mijloc de transport a lemnelor necesare producerii mangalului. Acesta se făcea în bocşe- o groapă de 1,5 m diametru în care încăpeau 16 m.c. lemne, care se acoperea cu pământ şi se ardeau mocnit până la obţinerea mangalului.

              Se menţionează că bufenii (oltenii) lucrau din 1757 în apropierea satului românesc Reşiţa şi produceau mangal pentru furnalele din Bocşa şi Docnecea. Încă din 1770 trăiau la Reşiţa Montană pe lângă bufeni şi 126 familii de nemţi, veniţi din Stiria şi Salzkammergut precum şi din Austria Superioară şi din Carintia.

              Lucrările de amenajare a râului Bârzava pentru plutărit au început în 1783 prin construirea de diguri, greble, lacuri de depozitare, iar din 1785 a început efectiv plutăritul. S-au construit 3 greble pentru scoaterea din apă a lemnelor la Reşiţa, Câlnic şi Bocşa³.

              În 1793, la sud-est de Reşiţa, în amonte pe râul Bârzava, în mijlocul pădurilor virgine ale Semenicului, Erariul înfinţează colonia Franzdorf (Văliug) cu colonişti din Austria Superioară şi din Valahia Mică (bufeni) toţi ocupându-se cu muncile forestiere şi cărbunăritul (producerea mangalului).

Din cauza cheltuielilor mari de întreţinere şi reparaţii, cât şi a debitului variabil al Bârzavei pe parcursul anului, în 1803 s-a abandonat plutăritul lemnelor pe râu, iar conducerea uzinelor a obţinut de la Camera imperială dreptul de a utiliza munca a 1556 ţărani, pe timp de 25 de ani, să efectueze robota la transportul mangalului. În 1806 a fost construită şoseaua Reşiţa – Văliug pentru transportul cu care a mangalului.

             Pentru întărirea frontierelor din zona Banatului Montanistic, Curtea Aulică aduce, în zona munţilor Semenic, la 800-1000m altitudine, ţărani austrieci veniţi din pădurile Boemiei (Klattau). Satele de “pemi” Wolfsberg (Gărâna), Weidenthal (Brebu Nou) şi Lindenfeld au fost înfiinţate în 1828, iar mai târziu şi Sadova. Ulterior pemii de la Gărâna şi Brebu Nou lucrau la amenajările hidro din zonă şi la întreţinerea drumurilor.

             După trecerea la administraţia civila a Banatului şi ca urmare a cheltuielilor mari de întreţinere a drumurilor, s-a reluat ideea de a transporta lemne pe apa Bârzavei.

              În 1858 s-au reluat lucrările pentru apropierea lemnelor de cursul Bârzavei şi au fost construite: scocuri umede şi uscate, vagoneţi cu cădere liberă pe şine de lemn, cât şi un funicular, o cale ferată cu cădere liberă de 4,096 km cu o pantă de 4,79%, ecartament de 1,15m cu curbe minime de 16,21 m. Această linie a fost dotată cu 8 vagoneţi a 7 m.c. fiecare  care aveau un frânar la coborâre şi au fost urcate cu cai. Această linie a funcţionat până în 1872 când a fost abandonată datorită epuizării pădurilor din zona Crivaia.

             În 1864 a fost construit barajul de la Klauss pentru reglarea debitului de apă pe Bârzava, în vederea transportului lemnelor prin plutărit. Construcţia s-a făcut la 8,5 km amonte de Văliug, din buşteni de brad cioplit cu umplutură de piatră, la o înălţime maximă de 11,5 m, cu o lungime de 76 m, cu un deversor de 8,4 m care avea o înălţime de 1,6 m. A fost prevăzut cu două goliri pătrate manevrate cu stavile de 1,4 m, respectiv 1,9 m, pentru eventuala golire a barajului şi evacuarea nomolului în aval. Barajul avea un volum de 140.000 mc. apă care permitea transportul a cca. 10.000 mc. lemne din martie până în august⁴.

               În 1865 reîncepe plutăritul lemnelor pe Bârzava pe o distanţă de 38,8 km, de la Klauss- unde a fost construit barajul- până la Land, cu o diferenţă de nivel de 458m. Nivelul necesar al apei pentru plutărit a fost de 0,5-0,6 m, cu o viteză medie de 1,8 m/s. Întregul traseu era parcurs în 6 ore⁵.

             Tot în 1865 s-a amenajat instalaţia de pregătire a mangalului de la Land, amplasată la cca. 4 km de uzină în amontele Bârzavei. Această instalaţie cuprindea stavile şi greble pentru oprirea şi scoaterea lemnelor din apă. După uscarea acestora prin stivuire, lemnele au fost aşezate în bocşe, pentru transformarea lor în mangal. Se amenajau concomitent 20-30 bocşe mari cu diametrul de 12-16 m, cuprinzând fiecare 100-160 mc. lemne. Producţia anuală de mangal a fost de 800.000 hl. (1mc. de lemn producea 6,56 hl mangal). Arderea mangalului se făcea de obicei toamna şi iarna⁶.

             Între 1872-1893 STEG  a construit un funicular pentru transportul lemnelor tăiate de pe versantul estic al Semenicului până la Bârzava. Funicularul a făcut legătura între Prislop şi râul Bârzava şi a avut 5,57 km lungime cu o diferenţă de nivel de 500 m. Acesta putea transporta în sezonul de vară (150 zile a 10 ore pe zi) cca. 60.000 mc.lemne. Apropierea lemnelor de funicular se făcea prin scocuri umede şi uscate. Funicularul a funcţionat până în 1904 când, în urma amenajărilor din bazinul Bârzavei în vederea construirii de hidrocentrale, transportul lemnelor a fost înlocuit, cu excepţia unei mici porţiuni, prin canale de plutire. În 1894 barajul de la Klauss a fost reparat, fiind construit din pământ compactat combinat cu lăzi suprapuse umplute cu piatră şi a funcţionat până în 1917.

            Amenajările hidroenergetice de la Reşiţa constitue un ansamblu de lucrări,nu numai de o deosebită importanţă pentru industria noastră naţională, dar care prin felul, întinderea şi complexitatea lor prezintă şi un mare interes tehnic.

             Iniţiativa acestor lucrări a fost luată de fosta Societate de Căi Ferate Austro-Ungare (STEG), care a apreciat importanţa energiei hidraulice de pe domeniul ei, pentru exploatarea utilajelor metalurgice şi miniere cât şi pentru celelalte nevoi industriale din Reşiţa.

             Scopul construirii acestor hidroamenajări a fost dublu: producerea de energie electrică pentru uzinele din Reşiţa şi transportul pe apă al lemnelor.

STEG, pentru a rezista concurenţei, a fost interesată de găsirea unei energii permanente şi ieftine la adăpost de fluctuaţiile de preţ ale combustibilului, care făcea precară producerea energiei termice.

             Totodată, societatea se obligase prin contract faţă de Societatea Anonimă pentru Distilarea Lemnului din Reşiţa să-i pună la dispoziţie o mare cantitate de lemn. Cum aducerea lemnelor de la depărtări mari pe cale ferată costa enorm, s-a dat preferinţă drumului pe apă,a cărui amenajare oferea condiţii favorabile în zonă. Amintim că plutăritul pe Bârzava s-a mai făcut cu începere din 1785, dar în condiţiile unui debit foarte variabil al râului funcţie de anotimp.

             Pentru producerea energiei electrice s-a avut în vedere căderea totală a Bârzavei între satul Văliug şi Reşiţa, prin construirea unui canal de derivaţie cu priza la Văliug şi cu extremitatea la Reşiţa (cădere de 210 m).

2. Amenajările  hidroenergetice  între  anii  1900 – 1945.

             Întreaga hidroamenajare, fără barajul Văliug şi centrala Breazova, a fost executată în 3 ani, din primăvara lui 1902, până în toamna anului 1904.

             Marea majoritate a lucrărilor a fost făcută de STEG, doar perforarea celor 6 tunele de pe canalul principal a fost executat de firma Mandel, Hoffman şi Quitner cu preţul de 110 coroane pe metru liniar; maşinile perforatoare şi combustibilul au fost procurate de STEG.

              Ideea construirii canalului principal a fost a lui Antonius Martinek, directorul de domenii la STEG, iar proiectul a fost executat în mare parte de inspectorul Ioan Pohl. Construcţiile şi apeductele de fier au fost proiectate de inginerul de poduri Roberth Toth şi executate de fabrica de poduri din Reşiţa⁷.

             Amenajarea se compunea din următoarele părţi începând din amonte

(a se vedea anexa 7): Canalul Zănoaga, pârâul Murgila, canalul Semenic,jilipul Prislop- Izvorul Rău, canalul Gozna (Şafra), apoi aval de Văliug- canalul superior până la Breazova, canalul Principal de la Văliug la Ranchina, jilipul de ocol din valea Sodolului, canalele colectoare Breazova- Gropos şi Crainic, canalul de rezervă de la Ranchina,ca apoi prin conducte forţate de la Ranchina apa să fie uzinată la Grebla.

             Canalul Zănoaga, în lungime de 4,7km, captează apa de la cota 1295 m şi se varsă în albia naturală a pârâului Murgila de stânga cu un debit de 100 l/sec., a fost construit pentru mărirea debitului de apă necesar la hidrocentrala Grebla şi pentru transportul lemnelor din pădurea Tâlva Satului. Secţiunea canalului este trapezoidală de 0,35 mp., iar canalul are o pantă de 3,5[none3]  %o şi a fost construit din pâmânt, iar la încrucişările cu alte pâraie legătura este făcută prin canale de lemn. Este în funcţiune şi azi.

            Apele din canalul Zănoaga cu ale pârâului Murgila de Stânga se captează în canalul de plutărit Semenic lung de 23,3 km, care porneşte de la cota 1036 m. El trece prin pădurile societăţii, unde lemnele ajung cu funicularul sau pe alte căi la canal, plutind până la Prislop (cota 1000m).

            Canalul Semenic a fost săpat în pământ şi căptuşit cu scânduri,dar numai pe alocuri (cca. 120 m) s-a betonat. Panta canalului este de 1,6 şi 1,8%o având o secţiune trapezoidală cu suprafaţa de 0,84 mp., ceea ce permitea transportul unui debit de 400 l/sec. De la Prislop, lemnele sunt dirijate spre canalul superior prin jilipul Prislop- Izvorul Rău. Debitul necesar plutirii lemnelor pe acest din urmă jilip este de 100 l/sec., restul de apă care vine pe canalul Semenic se dirijează prin organe de distribuţie, de la extremitatea canalului spre pârâul Grădiştea, ajungând astfel tot în Timiş.

             Canalul Gozna (Şafra) are o lungime de 9,7 km, o secţiune trapezoidală de 0,51 mp. şi permite transportul unui debit de cca. 350 l/sec.

             Acest canal a fost construit din pământ, parte din scânduri, iar pe ultima porţiune s-a betonat şi pleacă de la pârâul Panalovet, vărsându-se în jilipul Prislop- Izvorul Rău la cota de 860,5 m.

             Jilipul mare Prislop- Izvorul Rău are două pante; prima de la Prislop este de 330%o şi permite transportul lemnelor doar cu 100 l/sec., iar a doua de la captarea canalului Gozna până la canalul Superior are panta de 104%o. Lungimea acestui jilip este de 3,7 km. şi a fost construit din lemne, iar pe ultima porţiune în apropierea canalului Superior a fost betonată.

             Canalul Superior preia apa Bârzavei printr-un baraj deversor aval de Văliug, la un debit de 2 mc./sec.; are lungimea de 3,6 km, o secţiune trapezoidală de 1,56 mp. şi o pantă de 1%o. Canalul a fost construit pe toată lungimea lui din zidărie de piatră brută căptuşită cu beton, de 5-6 cm grosime şi aplicată o tencuială de ciment sclivisit pentru a-l face impermeabil.

              Până la construire hidrocentralei Breazova a servit doar transportului lemnelor. După construcţia centralei electrice o parte a debitului a rămas pentru transportul lemnelor printr-un jilip căptuşit cu tablă care debuşează în canalul inferior, restul de apă (cea mai importantă cantitate) este uzinată la centrala Breazova de unde se varsă direct în canalul inferior.

              Pe canalul superior sunt 4 tuneluri cu secţiunea ovoidală care străbat formaţiuni de gneis; aceste tuneluri sunt: Crăinicel de 112 m lungime, Izvorul Rău de 53 m, Izvorul mic de 62 m şi Cleanţul Sârbului de 114 m. Aceste tunele nu sunt vizitabile. Tot pe canalul superior mai sunt 3 apeducte în lungime totală de 151 m construite cu bolţi din zidărie de piatră tencuită cu ciment.

                Canalul Superior mai preia la Izvorul Rău şi apa adusă de jilipul Prislop- Izvorul Rău.

              Barajul deversor construit în albia Bârzavei (actualmente în dreptul centralei Crăinicel) din beton cu interior de zidărie, are pragul deversor de 1,3 m, înălţimea maximă a zidului de 2,6 m şi o lungime de 17 m. La intrarea în canal existau 2 grătare care puteau fi curăţate printr-un stăvilar mai mic.

              Apa captată de acest baraj era dirijată în canalul Superior prin stvilă. La capătul aval al canalului Superior s-a construit o cameră de încărcare,din zidărie de piatră brută cu mortar de ciment, de la care pleacă o conductă forţată de f 500 mm, din fier forjat şi nituit, la centrala hidroelectrică Breazova, unde se află o turbină Francisc de 400 CP care alimentează cu energie electrică maşinile de la minele Secu.

              Canalul Inferior preia apa din barajul Văliug printr-un baraj de priză şi trecând pe sub centrala Breazova preia apa uzinată ce o aduce canalul Superior.

Acest canal face parte din canalul Principal lung de 14,2 km, cu o secţiune trapezoidală de 3 mp., la o pantă de 1%o, cu un debit de 3,5 mc/sec.

              Canalul Principal a fost construit, ca şi celelalte canale, săpat în pământ cu zidărie betonată. De la barajul de priză aval de barajul Văliug la 200 m, începe deci canalul inferior, iar până la centrala Breazova sunt 1,8 km.

              În canalul Principal, puţin în amonte de centrala Breazova se varsă canalul  colector Crainic de 1,05 km, cu un debit de 0,5 mc/sec., iar mai în aval se varsă canalul colector Gropos- Bogatu, în lungime de 10 km, cu un debit de 1 mc/sec.

               Priza canalul Principal constă dintr-un baraj de priză deversor de 18 m lungime cu o înălţime de 3,4 m, construit ca şi barajul deversor al canalului Superior, din beton cu interiorul din zidărie. Deschiderea stăvilarului pentru golirea de fund este de 1,5 m, iar la intrarea în canal Inferior se află 2 grătare.

              Tunelele de pe traseul canalului Principal ocupă 33% din lungimea lui şi sunt în majoritate săpate în stâncă, parte sunt betonate, parte zidite în cărămidă şi restul în stare naturală. Perforarea tunelelor s-a făcut cu aer comprimat. Profilul este ovoidal cu o banchetă de 0,6 m, prevăzută cu cale ferată îngustă care face posibilă vizitarea lor. Aceste tuneluri în număr de 6 sunt: Liscov-Barni în lungime de 1761 m, Coziuţa de 825m, Cozia de 792 m, Secu de 382 m, Teiuş de 820 m şi Ranchina de 591 m. Ultimul tunel nu este vizitabil, linia ferată îngustă de-a lungul canalului se opreşte la Port Secu.

              Canalul traversează văile în general prin poduri-apeducte din fier în lungime de 5% din totalul canalului Principal. Aceste apeducte sunt: podul-apeduct Văran de 138 m lungime şi 26 m înălţime faţă de fundul văii, Stârnic de 28 m lungime şi 16 m înălţime, Râul Alb de 95 m lungime şi 38 m înălţime, Secu de 216 m lungime şi 32 m înălţime şi cel de la Cuptoare de 226 m lungime cu 20 m deasupra văii. Pilonii podurilor sunt fixaţi pe fundaţie de zid, iar suprastructura se reazemă pe culee şi piloni, prin reazeme fixe şi mobile (care permit dilatarea), legătura etanşă între culee şi suprastructura din fier este făcută din tablă de alamă îndoită şi cu garnituri din piele.

              Pentru a menţine un curs uniform de curgere a apei prin apeducte, s-a folosit un profil mai redus din cauza coeficientului mai mic de frecare, cu menţinerea pantei de 1‰.

             Apeductele înzidite sunt în număr de 8, cumulând o lungime de 65 m. Umpluturile de văi şi porţiunile de canal care trec pe rambleu, cumulează o lungime de 1,1 km.

             Canalul colector Crainic are o secţiune trapezoidală de 0,43 mp.,în lungime de 1050 m cu o pantă de 1,5%o, putând transporta 0,5 mc/sec de apă; a fost construit în zidărie. Acest canal aduce apa pârâului Crainic de pe versantul stâng al Bârzavei, străbate valea printr-un apeduct de fier de 68 m lungime şi se varsă în canalul Inferior, în amonte de centrala hidroelectrică Breazova.

            Apeductul se reazemă pe stâlpi de 5,1 m, fixaţi pe o zidărie făcută după un proiect anterior, în intenţia de a forma un baraj de 60 m înălţime. Acest canal nu este în funcţiune.

             Canalul colector Gropos-Bogatu s-a construit analog cu canalul Superior, având o lungime de 10 km şi o secţiune trapezoidală iniţială de 0,51 mp care creşte în aval până la 1,5 mp, putea transporta 1 mc/sec. Canalul începe de la pârâul Gropos şi după colectarea mai multor pâraie mici (Groposul, Cerna,Trepuşin, Bogatu, Breazova) se varsă în canalul principal amonte de apeductul Văran.

              Pe traseul acestui canal colector se găsesc 8 tunele mici, cu secţiunea transversală ovoidală, în lungime totală de 300 m, precum şi un apeduct de fier de 68 m lungime. Actualmente nu este în funcţiune.

               Jilipul Sodol începe de la Curmătură, unde se desparte de canalul Principal; este săpat în pământ şi căptuşit cu scânduri, la a cărui extremitate aval lemnele au fost scoase şi puse în depozit.

              De la Curmătură, ultima porţiune a canalului Principal de 1,2 km a fost construită la o pantă de 0,5%o şi cu secţiunea mărită la 5,5 mp până la tunelul Ranchina, iar de la ieşirea din acesta până la camera de încărcare Ranchina, pe o porţiune de 600 m, secţiunea se măreşte la 16 mp; aici există un canal lateral de rezervă de 1,5 km lungime cu o secţiune de 10 mp, pentru a crea o rezervă de apă pentru centrală.

             Construcţiile în elevaţie s-au executat în general din piatră brută neregulată, cu tencuială de ciment Portland, în proporţie de 1:5, numai pietrele de colţ au fost lucrate mai îngrijit.

              În general piatra întrabuinţată a fost gneisul, care s-a găsit în carierele din apropierea traseului, restul materialelor pentru zidărie a fost transportat pe calea ferată îngustă, pozată aproape pe toată lungimea canalului Principal.

Nisipul şi apa au fost transportate cu ajutorul funicularelor.

             Camera de încărcare Ranchina, construită la cota 460,8 m pe stâlpi de beton şi piatră brută, are un grătar şi 3 conducte de 900 mm diametru prevăzute cu vane care duc la uzina hidroelectrică Grebla situată cu 216 m mai jos. Materialele necesare construcţiei au fost transportate cu un funicular de 750 m lungime.

             Conductele forţate, în număr de 3, au o lungime de 600 m şi prezintă două frânturi, având o porţiune orizontală de 60 m, la încrucişarea văii Lipca, a cărei adâncime este de 15 m. Conductele se compun din tronsoane de 20 m de fier forjat şi nituit, cu grosimi de 6 mm la castel şi 12 mm lângă turbine, unde presiunea apei este de 21,6 atmosfere. Transportul tronsoanelor de ţeavă s-a făcut pe rampă.

             Toate aceste hidroamenajări s-au făcut cu dublu scop: transportul lemnelor din pădurile Semenicului la Land şi producerea energiei electrice la centrala hidroelectrică Grebla, iar mai târziu, în 1916 la centrala Breazova.

              Centrala hidroelectrică Grebla  dată în folosinţă în 1905, are un aspect arhitectural frumos; clădirea este de 55x25m, zidită din beton, piatră brută şi parte din cărămidă, având şarpantă de fier la acoperiş. În această clădire a fost şi locuinţa şefului (dl. Adam, până în 1970).

              Iniţial s-au montat 3 turbine Pelton, cuplate direct elastic, după sistemul “Zodel Voith” la generatoare de 1800kw care debitau curent trifazic de 5500 V şi 20,8 Hz. Pentru serviciile interne ale centralei mai existau 2 turbine Pelton de 170 CP cuplate cu câte un dinam excitator de 95 kw la 240 V şi o turbină Pelton de 35 CP care acţiona un dinam de 120 V şi 82 A pentru iluminat.

             Reglajul turbinelor se face automat, prin servomotoare comandate de regulatoare centrifuge. Regulatoarele au fost schimbate ulterior cu altele acţionate de ulei sub presiune. Turaţia nominală a fost de 312,5 rotaţii/min. Un transformator de 80 kw la 5500/230 V alimentează serviciile interne.  Instrumentele şi aparatele pentru controlul şi reglarea generatorilor, aparatele de siguranţă (relee) şi conexiunile au fost montate pe un tablou de marmoră albă cu 7 feederi, aşezat separat pe o estradă (camera de comandă). Clădirea şi staţia de transformare exterioară au fost protejate contra descărcărilor atmosferice prin paratrăznete cu coarne. De la staţia exterioară, care are 2 transformatori ridicători de tensiune de 5500/37.000 V pleacă două linii aeriene la SCI (staţia centrală de interconexiuni), actualmente staţia nr. 30. Energia electrică era utilizată la centrala Ilgner pentru antrenarea laminoarelor reversibile şi de tablă.

             Tot în clădirea centralei Grebla s-a dat în folosinţă în 1931 centrala termică,care avea un cazan Velox şi funcţiona pe păcură, producând abur la 25 bari şi având o putere instalată de 8.000 kw.

             Astăzi sunt 2 grupuri de 5,5 Mw fiecare, antrenate de turbine Francisc de câte 6,5 Mw. Centrala Velox nu mai este in functiune fiind distrusă in urma unui incendiu.

              În 1905 s-a dat în folosinţă centrala de gaz cu 4 motoare tandem sistem Erhardh Sehmel, fabricaţie Lang, a 1050 CP fiecare, acţionând câte un generotor trifazic de 1050 kw la 5500 V şi 20,8 Hz. Gazele de furnal, epurate brut şi fin, se utilizau la preâncălzirea aerului necesar furnalelor în cawpere, iar restul se utiliza pentru producerea energiei electrice în această centrală de gaze. Tot aici s-au instalat 3 cazane recuperatoare care au produs abur pentru centrala AEG, construită în 1913. În centrala AEG aburii erau produşi într-o baterie de 10 cazane încălzite cu cărbuni, iar în zilele de sărbătoare când rămânea gaz furnal disponobil, acesta se utiliza la încălzirea cazanelor. Grupul era format dintr-o turbină cuplată cu un generator de 2.500 kw la 5500 V.

             Centrala Breazova  a fost pusă în funcţiune în anul 1916, după ce s-au făcut modificări la canalul Superior, prin construirea camerei de încărcare şi a conductei forţate. Camera de încărcare a fost construită din piatră brută cu mortar de ciment,iar suprafeţele udate au fost sclivisite, ea serveşte şi ca decantor, având prevăzută o stavilă de descărcare. Apa din camera de încărcare este condusă printr-o conductă forţată de diametru 500 mm, din fier forjat şi nituit, la turbina Francisc de 400 CP, aflată cu 38 m mai jos, care antrenează un generator ce furniza energie electrică minei de la Secu printr-un cablu de 5 km lungime la 500 V.

              Barajul Văliug (sau Breazova). Debitul natural al canalului Principal, care alimentează uzina hidroelectrică Grebla, scădea foarte mult toamna şi iarna. De aceea la început, pentru a se asigura funcţionarea normală a centralei hidroelectrice s-a recurs la maşini cu abur pentru ajutor, dar această soluţie s-a dovedit foarte costisitoare, deci s-a hotărât regularizarea debitului de pe Bârzava prin rezervoare artificiale.

             În 1903 inginerul şef Otmar Marcseleny, delegat STEG pentru studierea barajelor în străinătate, a întocmit proiectul unui baraj de 52 m înălţime, cu un volum de acumulare de 12 milioane mc. apă. (se văd fundaţiile şi acum în dreptul centralei Breazova).

             În 1904, în urma avizului favorabil al profesorului universitar dr. Otto Intze din Aachen, invitat la faţa locului pentru a studia problema şi proiectele, împreună cu profesorul universitar Desideriu Nagy şi alţi consilieri tehnici, s-a hotărât începerea lucrărilor.

             Între timp s-a emis părerea că, pentru o parte din energia electrică necesară uzinei, s-ar putea utiliza gazele cuptoarelor.

             Lucrările pregătitoare pentru baraj, al căror cost s-a ridicat la jumătate milion coroane aur, au fost întrerupte şi s-a trecut la proiectarea unei uzine electrice cu utilizarea gazelor de furnal (1905). La terminarea studiului s-a văzut că aportul energiei produse din gaze recuperate nu este suficient pentru exploatarea stabilimentelor metalurgice. Această constatare, precum şi scumpirea cărbunelui la Reşiţa şi dificultăţile mereu crescânde ale problemelor muncitoreşti, au repus la ordinea zilei problema construirii barajului pentru rentabilizarea funcţionării uzinei hidroelectrice Grebla.

             Studiul la faţa locului a arătat că se putea obţine o capacitate de circa 1 milion de mc. prin bararea văii în pădurea Clanţul Sârbului, în aval de Văliug şi mai în amonte de locul barajului început iniţial. Pentru alegerea definitivă a amplasamentului şi dimensiunilor s-a cerut avizul ing. Rupcic Gheorghe şi al profesorului universitar Holz din Aachen, urmaşul lui Intze, iar cu întocmirea proiectului, supravegherea, conducerea şi controlul lucrărilor a fost însărcinat de STEG profesorul universitar Czako Adolf, având ca delegat pe Ioan Dieter.

             Onoarea înfiinţării barajului a revenit consilierilor Adalberth Veith, Gustav Tavi şi şefului inspector silvic Andrec Kuhanyi⁸.

             Barajul a fost amplasat la 3,4 km de Văliug şi cu 200 m în amonte de gura canalului Principal (Inferior) având un bazin de 76,9 kmp. Pe locul ales în albia Bârzavei s-a proiectat barajul propriu-zis cu o înălţime de 27 m, înălţime mai mică decât în proiectul iniţial,ceea ce a impus construirea unui dig de completare pe partea dreaptă a actualei insule care face parte din barajul propriu-zis. Lungimea lacului este de 1,95 km, are un volum iniţial de 1,2 mil. mc. şi o suprafaţă de 12,06 ha.

              Barajul şi digul s-au construit într-un loc unde valea este mai strâmtă şi unde s-a putut asigura o fundaţie sănătoasă de gneis.

              Zidurile s-au construit cu profil triunghiular din piatră brută cu mortar de ciment şi var (1 parte ciment,1/2 var şi 4 părţi nisip). Toate lucrările au fost executate de STEG în regie, în afară de zidăria propriu-zisă care a fost cedată în antepriză, în martie 1908, firmei Lenarduzzi la preţul de 10,4 coroane aur un metru cub de zidărie.

              Societatea STEG a executat excavaţiile pentru fundaţii, transportul pământului şi stâncilor, lucrările de la tunelul- apeduct, priza de apă, deversorul, golirea de fund, cantonul barajului şi procurarea materialelor de construcţie şi a maşinilor (inclusiv curentul electric).

              Lucrările pregătitoare, recunoaşterea şi cercetarea terenului au început în septembrie 1907. Apoi s-a curăţat fundul văii de stratul superficial de pământ, s-a început excavarea stâncii pentru legătura cu coastele de bază ale barajului, s-au construit barăcile pentru lucrători şi materiale. În martie 1908 s-a terminat tunelul de devierea apei, ocolind amplasamentul lucrării.

              În amonte şi aval de fundaţia barajului, lacul s-a închis prin batardouri de beton de-a curmezişul văii pentru a permite lucrările. Pentru infiltraţii şi precipitaţii s-a prevăzut o conductă de 150 mm diametru care străbate baza barajului, în care se colectează, printr-o reţea deasă de drenuri de 60 mm diametru, eventualele infiltraţii din corpul barajului.Golirea de fund are capătul amonte îndoit în sus, pentru a împiedica pătrunderea materialelor solide, şi este prevăzută cu un robinet-vană. Întreg dispozitivul a fost aşezat într-un mic turn construit în amonte de baraj şi ridicat deasupra fundului văii cu circa 5 m.

             Barajul are formă de arc de cerc cu raza de 120 m, cu o înălţime de 27 m, grosimea la bază este de 18 m, lăţimea coronamentului are 3 m şi o lungime de 90,46 m la cota de 505,5 m MA. În amonte, pe partea inferioară a zidului, la 20 m sub cota coronamentului şi alipit de el s-a construit o banchetă de apărare de 1 m lăţime cu o pantă de 1:1,5. Tot pe partea amonte a barajului s-a aplicat o şarpă de ciment, pentru a întării impermeabilitatea zidului, care la rândul ei a fost protejată de o pătură de beton armat. Ieşirile cu care este prevăzut coronamentul barajului de ambele părţi, consolele de susţinere şi stâlpii parapetului sunt din beton.

              Digul de completare are coronamentul la aceaşi cotă 505,5 m, o lungime de 110,12 m şi o înălţime de 12 m, lăţimea fiind doar de 1,5 m faţă de barajul propriu-zis; la dig s-a aplicat o sarpă de ciment faţă la protecţia din beton armat. 

              Nivelul coronamentului s-a ales cu 1 m sub cota pragului casei celei mai în aval din Văliug. Deversorul este lateral stânga, cu 1 m sub cota coronamentului, şi are 37 m lungime şi 1,7 m înălţime şi se leagă de canalul de curgere în lungime de 52 m şi o lăţime de 4 m, care debuşează pe o cascadă de 2 trepte cu pernă de aer. Deversorul a fost dimensionat la viituri de 83,6 mc/sec.

              Priza de apă este formată din 2 conducte cu diametrul de 600 mm din fier forjat prevăzut cu robinete-vane şi aşezate într-un tunel de 52 m sub digul de completare şi insulă. Tunelul este înalt de 2,4 m şi lat de 2 m, având pereţii betonaţi, tencuiţi în interior şi sclivisiţi, terminându-se la intrare cu un zid de obturaţie de 3,7 m, iar la ieşire cu o căsuţă unde sunt montate robinetele-vane de golire. Debitul de golire este de 2×5 mc/sec = 10 mc/sec.

              În martie 1908 firma Lenarduzzi a început lucrările de zidire propriu-zisă a barajului şi digului. Zidarii au fost italieni, fiind plătiţi cu ziua. Lucrarea de zidărie a durat cca. 9 luni, terminarea completă făcându-se în 11 luni. Fundaţia la dig a inceput la 8 mai, iar la baraj la 14 mai, toate pietrele şi stâncile au fost spălate cu jet de apă şi înglobate în mortar. Lucrările de zidărie au fost împărţite în 2 campanii: prima s-a oprit la 27 octombrie 1908 din cauza gerului, având gata digul cu coronamentul lui acoperit cu beton, iar barajul zidit până la 14 m înălţime. Pentru perioada de iarnă s-au protejat lucrările făcute, împotriva îngheţului, cu un strat de pietriş şi nisip de 35 cm înălţime şi acoperit cu scânduri peste care s-au aşezat bolovani.

              La 19 aprilie 1909 s-a reluat lucrul, începând a doua campanie, prin îndepărtarea stratului de protecţie şi refacerea betoanelor afectate, prin spălare cu jet de apă şi frecarea cu perii de sârmă pentru ca mortarul nou să facă priză cu zidăria anterioară. La 6 august s-a terminat lucrul la zidăria propriu-zisă.

Barajul conţine 13.126 mc zidărie, iar digul 2.464 mc. Zilnic se utilizau 20 t ciment, 7 mc nisip şi cca. 170 mc piatră. Numărul de muncitori a fost de 202 din care 44 zidari italieni, 153 salahori şi 5 conducători. Un zidar lucra maxim 3,5 mc de zidărie pe zi. La început transportul materialelor pe zid s-a făcut cu roaba, apoi cu instalaţii de ridicat (rampă şi ascensor cu troliu şi electromotor). Drumul de acces s-a deviat lângă canalul de evacuare a deversorului. Apoi s-au terminat potecile din jurul barajului şi cantonul omului de pază al barajului.

              La prima măsurătoare a deformaţiei zidului s-a observat o săgeată de 12,5 mm. Umplerea barajului a început la sfârşitul luni noiembrie 1909, după terminarea tuturor lucrărilor şi curăţirea bazinului, închizându-se conductele de golire. Punerea în funcţiune a lacului de acumulare a fost hotărâtă pentru primăvara următoare. În februarie 1910 lacul s-a umplut până la cota 501,5 m fără a se observa vreun defect, dar sub dig cam la 20 m a apărut un izvor puternic, pentru care s-a golit bazinul şi s-a suprimat izvorul.

             Costul total al lucrării a fost de 680.000 coroane aur, revenind 0,566 coroane aur pe mc apă înmagazinată (cost foarte redus pentru acele vremuri)⁹. Aportul barajului Văliug în producţia de energie electrică a fost de 3200 Mwh/an.

              Amintim că centrala electrică de la Anina (1917),a fost dotată iniţial cu 2 grupuri: unul AEG de 1750 kw şi altul Brunner M.F. de 2500 kw, care ulterior (1919) a fost completat cu un turbogenerator de 7500 kw. Această centrală a fost interconectată printr-o linie electrică aeriană de 35000 V de sistemul electrouzinal Reşiţa prin staţia S.C.I.

              Cu aceste hidroamenajări uzinele din Reşiţa au putut să-şi satisfacă necesarul de energie electrică, puterea totală instalată în centralele aparţinând STEG a fost de 5400 kw în centrale hidro şi 6600kw în centrale termo.

              Pentru transportul energiei s-au folosit linii electrice aeriene şi cabluri subterane prin intermediul transformatorilor. Existau 14 transformatori de 5500/550 V şi anume: 2 de 2500 kw, 6 de 750 kw, 2 de 500 kw şi 4 de 200 kw.

În plus exista un transformator de 100 kw la 5500/110 V pentru cuptorul electric şi 3 transformatori mai mici pentru iluminat.

             Din sistemul energetic al uzinei s-au alimentat prin cabluri de 3330 m lungime consumatorii din cadrul uzinei, mina Secu printr-un cablu de 5600 m lungime la 5500 V şi mina Doman printr-un cablu de 5000 m, distilăria Land printr-un cablu de 950 m, iar printr-o linie aeriană de 25 km la 55.000 V se alimentau exploatările de la Anina. De la Breazova se alimenta mina Secu printr-un cablu de 5,6 km.

             Producţia de energie electrică în trimestrul I al anului 1925 a fost:

                  -la centrale hidro 2725342 kwh la un preţ mediu de 0,434 lei/kwh

                  -la centrala de gaze  4481885 kwh la un preţ mediu de 2,55 lei/kwh

                  -la centrala AEG 2158273 kwh la un preţ mediu de 3,69 lei/kwh.

              La întreaga hidroamenajare s-a dat o atenţie deosebită măsurilor de siguranţă în funcţionare. Astfel, s-a avut grijă ca nămolul, care în râurile de munte se găseşte din plin, şi care creşte şi din cauza plutăritului, să se depună în bazine decantoare, de unde se putea evacua prin manevre de stavile. Pe canalul Superior se află un bazin decantor, iar pe canalul Principal alte 5, umplerea lor cu nămol făcându-se în circa 2 săptămâni. Bazinele de regulă se curăţau când plutăritul a fost suspendat, dumineca şi de sărbători, ceea ce nu influenţa funcţionarea turbinelor. Întreaga hidroamenajare este dirijată atât din Reşiţa cât şi din Văliug prin telefoane, instalate în cantoane, care sunt locuite de cantonierii traseului. În timpul plutăritului au mai fost păzitori, care împiedicau îngrămădirea lemnelor. În timpul iernii canalele au fost acoperite cu lemne scoase din apă, ca apoi primăvara să fie lăsate să plutească.

              Cheltuielile, stabilite aproximativ, pentru că unele lucrări au fost făcute de  STEG în regie, sunt:

     -cheltuieli generale pentru întreaga construcţie …….….362.891,29

     -canalul Principal………………………………..……2.669.650,32

     -canalul Superior………………………………………..162.200

     -caanalul  colector Gropos-Bogatu……………………..152.084,18

     -castelul de apă Ranchina……………………………….145.396,57

     -conducte forţate până la turbine………………………..360.990,96

     -centrala hidroelectrică Grebla…………………………..869.485,29

     -linii electrice…………………………………………….384.472,08

     -motoare electrice şi adaptarea instalaţiilor

         pentru introducerea curentului electric……………….549.472,08

     -canalul colector Crainic……………………………….…48.000

     -barajul Văliug…………………………………….….…679.524,83

         Total…………………………………………….….6.350.167,60 coroane aur

             Deşi investiţiile, raportate la puterea instalată sunt mari, interesele comerciale sunt bine satisfăcute¹⁰.

             Rentabilitatea producerii energiei electrice era înainte de primul război mondial de 8%. În acest calcul nu intră şi transportul lemnelor, al cărui cost se măreşte mult dintr-o rentabilizare a uzinelor. Întreţinerea celor 78 km de canale costa 2-2,5 milioane lei în anul 1925.

             Centralele hidroelectrice au produs 17,55 milioane kwh, utilizaţi la mecanismele de ridicare şi alimentare a cuptoarelor, la laminoare, ascensoarele şi

pompele minelor,la iluminat şi în alte scopuri. Totodată se transportau anual 130-140 mii mc material lemnos, din care “ Distilăria Land” primea 100.000 mc restul fiind vândut ca lemne de foc locuitorilor din Reşiţa. Foloasele aduse în această direcţie de hidroamenajările descrise nu sunt de neglijat deoarece înainte de construcţia canalelor de plutărit, foarte puţine lemne se aduceau la Reşiţa prin mijloace primitive de plutire, mai ales în anii secetoşi, numai datorită acestor lucrări s-a putut organiza transportul lemnelor pe o scară mai mare şi a devenit posibilă înfiinţarea fabricii de distilare a lemnului, nu numai că se obţineau derivate secundare preţioase, dar şi producţia de cărbune întrebuinţat la fabricarea oţelului a crescut cu 50% faţă de vechea metodă.

              Amenajările hidroelectrice descrise au avut un efect considerabil asupra dezvoltării uzinelor metalurgice şi a minelor de la Reşiţa. Graţie lor aceste uzine au devenit capabile să facă faţă concurenţei, iar pentru populaţia locală s-a crea condiţii prielnice de lucru şi de trai. Economia naţională a mai câştigat şi prin economisirea a 26.500 tone de cărbuni pe an, echivalentul producţiei de energie electrică din centrala hidro Grebla şi Breazova.

3. Lucrările  hidroenergetice  între  1945 – 1998

              În toată perioada UDR-ului s-au întreţinut şi reparat instalaţiile hidrotehnice existente, dar a început o etapă de studiu şi analiză a măririi  producţiei de energie electrică şi de mărire a debitului necesar dezvoltării uzinei.

             Un colectiv, în frunte cu renumitul profesor dr. doc. ing. Dorin Pavel, pe atunci consilier la UDR, au întocmit variante de studii şi proiecte, privind mărirea debitului de apă şi a producţiei de energie electrică necesară uzinei şi oraşului. Aceste lucrări nu au putut fi executate în timpul războiului.

             După terminarea războiului s-au reluat acele studii şi sub conducerea d-lui  prof. dr. doc. Dorin Pavel şi a d-lui ing. Florin Constantinescu, au început lucrările la Crăinicel, canalul Semenic şi canalul Principal.

             În 1949 se termină şi se pune în funcţiune amenajarea căderilor Semenic şi Şafra prin folosirea canalelor colectoare vechi cu acelaşi nume. Canalul  Semenic a fost betonat de la Şeaua Cireş până la Prislop mărindu-se debitul tranzitat la 800 l/sec, camera de încărcare Semenic a fost construită din beton, iar de aici pornea conducta forţată de diametru 600 mm cu o diferenţă de nivel de 474 m până la centrala Crăinicel, unde a fost pus în funcţie primul agregat proiectat şi fabricat în ţară, chiar la Reşiţa, antrenat de o turbină Pelton de 3000 kw, care are pe acelaşi ax două rotoare de diametre diferite, unul pentru căderea Semenic, celălalt pentru căderea Şafra. Totodată s-a modernizat canalul colector Şafra, parţia betonat, cu camera de încărcare şi o conductă forţată de diametru 600 mm, la o cădere de 342 m.

             În 1951 se termină construcţia primei etape a barajului Gozna, care continuă până în 1954, când întreaga capacitate a acumulării, de 10 milioane mc, intră în exploatare. Tot în 1954 se pun în funcţie cele 2 hidroagregate de câte 1200 kw fiecare, antrenate de turbine Francisc, care sunt alimentate de aducţiunea baraj Gozna- castel de echilibru la un debit de 4 mc/sec şi în lungime de 2 km cu un H=70 m. Se porneşte în acelaşi an cel de-al doilea grup de 3000 kw antrenat de o turbină Pelton cu 2 rotoare pe acelaşi ax pe căderile Semenic şi Şafra.

             Turbinele, generatorii şi anexele centralei au fost proiectate şi executate de C.M.Reşiţa. Colectorul Nera – Coşava de 6,5 km lungime, destinat să suplimenteze debitele Bârzavei superioare cu apa captată din bazinul superior al râului Nera, pentru asigurarea consumului sporit de apă al oraşului şi uzinelor din Reşiţa, s-a pus în funcţie în 1951.

             În 1954 s-a părut că se atinge un vârf în amenajarea hidroenergetică a bazinului Bârzava, dar ulterior s-a dovedit că viiturile pot crea mari necazuri, cât şi anii secetoşi pot lăsa uzina şi oraşul fără apă. Pentru a se elimina acest neajuns în 1963 s-a pus în funcţie barajul Secu cu scopul de a asigura apa necesară uzinei şi oraşului cât şi de a atenua viiturile care pot să apară.

             Astfel încât oraşul Reşiţa are o asigurare de 98% pentru 0,8 mc/sec pe tot parcursul anului, iar industria de încă 2,1 mc/sec.

             Cu această ocazie s-a abandonat întreţinerea canalelor colectoare Crainic şi Bogatu, pentru că apa deversa în Bârzava şi se recupera în barajul Secu, care are o capacitate de retenţie de 7,4 milioane mc şi încă 7,1 milioane mc pentru atenuarea viiturilor.

              În 1970 s-a terminat construcţia barajului Timiş Trei Ape pe Timişul superior cu o acumulare de 4,8 milioane mc, care colectează afluentele celor trei izvoare ale Timişului- Semenic, Grădiştea şi Brebu- şi care printr-o staţie de pompare dirijează apa în canalul colector Semenic, în dreptul cantonului Şeaua Cireş, pentru valorificarea în CHE Crăinicel şi Grebla.

              În 1977 se modernizează centrala CHE Grebla cu 2 grupuri de 5,5 Mw la 50 Hz, în locul celor 3 turbine pe 20,8 Hz. Tot în acel an se desfiinţează întreaga reţea de 20,8 Hz inclusiv convertizorul de frecvenţă, care permitea tranzitarea puterii electrice din sistemul de 20,8 Hz în sistemul de 50 Hz sau invers.

              În decembrie 1956 sistemul electoenergetic din CMR se conectează la sistemul electroenergetic Naţional. Din sistemul electroenergetic al uzinei făceau parte  CHE Crăinicel, CHE Breazova, CHE Grebla, Bocşa, CET Suflante, Velox-Grebla, centrala Anina şi CET 7 Noiembrie cât şi statiile electrice de transformare, linii electrice aeriene de 35 kV, de 5,5 kV şi linii electrice în cabluri de 35 kV, 6 kV, de 5,5 kV şi joasă tensiune.

             Acest sistem electroenergetic local a apărut în perioada STEG, mărindu-se treptat până în 1956 când s-a făcut interconectarea cu sistemul electroenergetic Naţional.

              În 1943 prof. dr. ing. Dorin Pavel a studiat şi prezentat un plan general de amenajare al uzinelor hidroelectrice pe Bârzava Superioară.

              Domnia sa a arătat că râul Bârzava, cu afluenţii săi, a servit până atunci la:

•  folosirea parţială a energiei hidraulice
•  flotajul lemnelor
•  folosirea apei industriale necesară spălărilor, răcirilor, etc. la topitorii, centrale termice, metalurgie, cocserii.

              În anul 1943 au existat următoarele centrale:

Hidro:   1. Grebla cu Pi= 5000 kw

2.   Breazova cu Pi= 400 kw

3.   Bocşa cu Pi= 170 kw

              Total centrale hidro Pi= 5570 kw.

Termo:  1. Velox- Grebla cu Pi= 8000 kw (păcură)

2.   AEG Reşiţa cu Pi= 4500 kw (gaz furnal )

3.   Centrala de casă cu Pi= 450 kw (gaz furnal)

4.   Anina cu Pi= 7500 kw (cărbune).

              Total centrale termo Pi= 20.450 kw.

              În total UDR dispunea de o putere instalată de 26.020 kw, iar producţia de energie electrică a crescut din 1920 de la 36 mil.kwh/an la 101 mil.kwh/an în 1943. Tot în acea perioadă au existat următoarele instalaţii hidraulice:

	Lungime	Debit
Canalul Principal Văliug- Grebla	13.561 m	3,7 mc/s
Canal de rezervă, castel de apă	1560 m
Conducte forţate la Grebla 3 buc	611m	4,32 mc/s
Canal de fugă sub Grebla	450 m	4,32 mc/s
Canal Superior Breazova	3415 m	2 mc/s
Colector Zănoaga	4700 m	0,1 mc/s
Colector Semenic	23.313 m	0,3-0,4 mc/s
Colector Gozna (Şafra)	9762 m	0,25-0,4 mc/s
Colector Groposu-Bogatu	10.363 m	1 mc/s
Colector Crainic	1050 m	0,4 mc/s
Colector Râul Alb	960 m	0,3 mc/s
Jgheabul de plutire Cuptoare	4700 m	0,07 mc/s
Jgheabul de plutire Izvorul Rău	3762 m	0,1 mc/s

 

              În total deci 78.207 metri de canale şi instalaţii hidrotehnice, care colectau până la Grebla 4,32 mc/s apă necesară uzinelor¹¹.

               În 1921 s-au schimbat turbinele de la centrala Grebla, tip “Zodel” cu turbine Pelton, mai moderne şi cu puteri unitare mai mari. În acelaşi an a fost supraînălţat canalul Principal şi unele apeducte, pentru a mări debitul transportat de apă la 5 mc/s.

              Centrala termoelectrică Velox- Grebla a fost instalată în 1940, într-o încăpere alăturată centralei hidro şi a fost prevăzută cu un cazan Velox, performant la acel timp, care urma să funcţioneze pe gaz metan,dar din lipsa acestuia a funcţionat pe păcură până în 1974, când a fost dezafectată datorită unui incendiu.

              În urma studiului întreprins de dl. prof. dr. ing. Dorin Pavel, au rezultat aspectele negative ale sistemului hidroenergetic de pe Bârzava superioară şi anume:

• capacitate mică de acumulare a apei, pentru compensarea debitelor mari şi a viiturilor. În regim de secetă apa scade mult sub necesarul industrial al Reşiţei, iar la centrala Grebla grupurile au trebuit să fie oprite. În regim de debite mari, apa deversa peste baraj şi captări, existând pericolul de a inunda oraşul şi uzinele.
• întreţinerea captărilor secundare (care se colmatau repede), a canalelor, apeductelor, costa mult şi se făcea sporadic.
• centrala de la Anina a consumat cărbune de la Petroşani, deci cu costuri mărite,  care făceau necesară construirea unei noi centrale hidroelectrice.
• a crescut consumul de apă industrială şi energie electrică la uzină. În trecut nu a fost oportună o amenajare integrală a râului Bârzava datorită faptului că exista un surplus de gaz furnal, a deşeurilor de cărbune de la minele din Anina, cât şi a consumul de mic de energie electrică în industrie. Cum toate aceste cauze au fost eliminate prin mărirea capacităţilor de producţie, care consumau mai multă energie şi gaz furnal, iarr deşeurile de cărbune s-au micşorat, s-a impus regândirea întregului sistem de alimentare cu energie electrică şi apă industrială.

             Astfel prin amenajarea de noi baraje şi centrale hidroelectrice se presupunea a se atinge următoarele obiective:

1. 1.      o regularizare a debitelor Bârzavei superioare, cu un debit constant în tot timpul anului la Grebla;
2. 2.      producerea de energie electrică suplimentară la Grebla;
3. 3.      estimarea unei producţii anuale de 30 mil. kwh în plus, la centralele hidroelectrice;
4. 4.      asigurarea unui debit constant de apă industrială necesar uzinelor la 1,5 mc/s;
5. 5.      asigurarea apei pentru potabilizare în oraşul Reşiţa în mod satisfăcător;

             În studiul d-lui prof. dr. ing. Dorin Pavel au fost analizate următoarele lacuri de acumulare şi centrale hidroelectrice:

1.   barajul Gozna cu înălţimea de 45 m pune sub apă chiuveta “Poiana Răchitei” pe 59,5 ha, realizând o acumulare de 10,033 mil mc.

2.   barajul Crivaia, în amonte de lacul de acumulare Gozna, cu o înălţime de 38 m, suprafaţa lacului de 54,6 ha şi un volum de 6,838 mil mc.

3.   barajul Klauss, pe vechiul amplasament al primului baraj construit pe Bârzava, cu o înălţime de 14 m, o suprafaţă de 5 ha şi un volum de 0,25 mil mc.

              Toate aceste lacuri împreună cu lacul Breazova ar asigura o retenţie totală de 18,187 mil. mc suficientă pentru o compensare totală a debitelor pe un lung şir de ani, alte lacuri însemnate nu mai sunt economic a fi create pe Bârzava superioară, după cum rezultă din studiile hidrografice.

4.   centrala Crăinicel (numită în studiu centrala Gozna) este o centrală hidroelectrică dotată cu 2 grupuri Pelton şi 2 grupuri Francisc şi cu o putere instalată de 8,27 Mw.

5.   centrala hidroelectrică Crivaia, care urma să utilizeze volumul de apă de la barajul Klauss cât şi captările din partea vestică a Semenicului, cu o putere instalată de 3,2 Mw.

             În final s-a optat pentru construirea barajului Gozna, baraj tip greutate din anrocamente, cu un volum de 10 mil mc apă şi centrala hodroelectrică Crăinicel cu o putere instalată de 8,27 Mw.

Barajul Gozna şi CHE Crăinicel

 

              Din studiile hidrografice făcute pe întreg bazinul Bârzavei superioare timp de 37 de ani (1906- 1942) a rezultat un debit mediu pe captările existente şi râul Bârzava de 1,845 mc/s,respectiv o compensare a debitelor anuale maximă de 26,6 mil. mc ceeace ar corespunde unei producţii suplimentare de energie electrică de 25 mil. kwh/an.

              Proiectul barajului şi a centralei hidroelectrice Crăinicel, făcut în 1943, prevedea o noutate şi anume într-o singură centrală să se folosească 3 căderi de apă: căderea Semenic de 432 m, căderea Şafra de 323 m şi captarea Bârzavei prin barajul Gozna de 70 m.

              Canalul colector Semenic a fost refăcut de la Şeaua Cireş până la Prislop prin betonare, iar de la Prislop la camera de încărcare, pe o lungime de 1990 m, a fost construit un canal betonat cu secţiunea mărită care să poată acumula apa necesară compensărilor zilnice a funcţionării turbinelor Pelton. Secţiunea canalului a fost mărită pentru a tranzita 0,5 mc/s apă până la Prislop, restul de apă captată revenea în bazinul Timiş prin stavilele existente la Prislop. Cu această ocazie s-au construit şi captările diverselor pârâiaşe întâlnite pe parcurs de la Şeaua Cireş la Prislop.

              În 1951 s-a terminat construcţia canalului Nera- Coşava care debuşează apa captată din bazinul Nera în Bârzava. Aici a fost necesară construirea a 2 tunele,  unul de 1000 m lungime, iar celălalt de 750 m, iar intreg canalul are o lungime de 6,59 km şi poate tranzita 1,75 mc/s. La capetele acestui canal se află cantoanele Nera şi Coşava.

              În 1949 încep lucrările la barajul Gozna, la conductele forţate şi la centrala hidroelectrică Crăinicel, care se finalizează în 1954.

              Barajul a fost studiat în 3 variante de către dl. prof. dr. ing. Dorin Pavel şi colaboratorii săi, astfel : baraj – dig de anrocamente, baraj de greutate arcuit şi baraj descompus de tip ciupercă Noetzli.

              După studierea şi calcularea fiecăruia în parte şi mai ales după studiile geologice amănunţite, întocmite în 1943 de prof. dr. Al. Codarcea şi dr. geolog Murgeanu, s-a optat pentru baraj de anrocamente protejat amonte cu tole de oţel, iar ca loc s-a stabilit valea dintre dealul Drăguţei şi dealul Stupina.

              Barajul Gozna are următoarele caracteristici:

Lungimea coronamentului	184 m
Înălţimea barajului	48 m
Volumul brut	10.116.400m
Volumul util	10.033.600 m
Cota apelor normale	597 mdM
Cotă priză	562 mdM
Cotă talveg (rocă)	552 mdM
Cota coronamentului	600mdM
Cota deversorului	597mdM

care poate descărca 59 mc/s. Barajul este prevăzut cu golire de fund cu D=1,8 m, care poate descărca 20 mc/s. Priza poate tranzita un debit de 4 mc/s şi este prevăzută la intrare cu grătare mobile activate prin troliu şi cu 2 vane având fiecare un diametru de 1,8 m¹².

        Barajul propriu-zis este construit din anrocamente aflate în preajma lucrării, pe dealul Stupina, având lăţimea la bază de 115 m, cu pante aproximativ egale.

            Suprafaţa lacului este de 59,6 ha, având o lungime pe firul apei de 2,4 km.

            Printre lucrările pregătitoare construirii acestui baraj amintim:

• construirea unui batardou principal amonte de baraj
• construirea a douã batardouri secundare, unul pe râul Bârzava şi celălalt pe pârâul Grindeşti, cel de pe Bârzava fiind construit în zona Crivaia (coada lacului de acumulare)
• deschiderea carierei de piatră în dealul Stupina şi a unei cariere de nisip
• defrişarea vegetaţiei în zona lucrărilor
• dezgolirea de pământ şi argile pe suprafaţa pe care urma să se construiască barajul
• construcţii anexe: baracamente, ateliere, birouri, staţie de compresoare şi de pompaj, buncăre şi silozuri, staţie electrică etc.

              Sãpãtura vetrelor s-a fãcut în tranşee deschise, pentru ca materialul rezultat sã poatã fi uşor transportat, pânã la stânca sãnãtoasã.

              Etanşarea s-a executat printr-un şanţ de formã trapezoidalã având baza superioarã de 1,2 m şi baza inferioară de 0,7 m, umplut ulterior până la înălţimea de 2 m, în stânca curată.

La lucrările de betonare s-a acordat o atenţie deosebită lucrărilor de spălare manuală a stâncii, curăţirii ei şi turnării betonului conform caietului de sarcini întocmit de proiectant. S-au folosit 3 tipuri de betoane: beton de rezistenţă în măştile vetrelor şi masca de beton de sub tola amonte având rezistenţa la compresiune minim 160 kg/cmp, beton etanş cu rezistenţa la compresiune până la 120 kg/cmp şi mortar beton, toate au folosit ciment de bună calitate marca P 400 sau P 500.

Turnarea betonului s-a făcut în straturi de 30 cm şi 5 m lungime.

Digul are la piciorul amonte, pe toată deschiderea văii, o vatră de beton care în talveg are 6 m grosime şi adâncimea până la stânca sănătoasă.

        Sub vatră au fost făcute injecţii de ciment, iar pentru drenarea eventualelor infiltraţii au fost aşezate în vatră tuburi verticale de dren colectoare care debuşează în galeria transversală.

            În aval avem din nou un talveg dar de dimensiuni mai mici, care pe versanţi în sus lipseşte. Între cele două vetre amonte şi aval au fost aşezate blocuri mari de piatră până la 10 tone bucata, care asigură drenajul şi stabilitatea masei centrala triunghiulare. Peste aceste blocuri împănate uscat a fost aşezat un strat de blocuri clădite manual într-un strat de mortar slab de beton care se prelungeşte şi pe paramentul aval.

        Un strat subţire de beton de egalizare în amonte, torcretat cu bitum plastic, serveşte ca suprafaţă de sprijin şi de aplicare a măştii de etanşare formată din tole de oţel inoxidabil.

În aval cãptuşeala a fost fãcutã cu lespezi de granit bine rostuite. Compactarea anrocamentelor din nucleul barajului s-a fãcut cu vibratorul şi cu apã, ceea ce a dat rezultate bune de etanşare.

           Barajul este prevăzut pe partea stângă cu un deversor lateral având lama la cota de 597 mdM cu înălţimea de 1 m, care prin cascada betonată disipează energia apei. Priza de apă, aflată tot pe malul stâng, are o galerie cu diametrul de 1,8 m care are la intrare grătare mobile acţionate prin trolii de pe coronament, se continuă cu conducta sub presiune de 2143 m lungime până la castelul de apă Crăinicel. Galeria prizei de apă are o pantă de 2% care se continuă cu un sifon în dreptul şoselei Reşiţa- Văliug.

         Castelul de apă se leagă de aducţiune la capătul aval, situat deasupra centralei Crăinicel, printr-o galerie apendice de 136 m şi diametrul de 1,8 m. Castelul are un puţ vertical de 1,8 m diametru până la cota 601 mdM, unde deversează intr-o cameră superioară de 6 m diametru cu radierul la cota 597 mdM.

           În puţul vertical debuşează şi camera inferioară cu bolta la cota 562 mdM având forma unei galerii de 1,8×2,8 m oval turtită în lungime de 136 m servind ca tampon la pornirea turbinelor Francisc. Casa vanelor de la castel se află la sfârşitul galeriei de aducţiune şi începutul conductelor forţate şi are o vană fluture cu D=1,5 m. Volumul de apă în castel este de 138,3 mc.

            Golirea de fund a servit în timpul lucrărilor pe şantier la devierea apei şi a fost construită printr-o galerie cu diametrul de 2 m pe o lungime de 145 m care străbate piciorul Cracului Goznei, iar acum serveşte la descărcarea barajului la ape mari. Prin golirea de fund se pot evacua 20 mc/s.

         Conducta forţată de la Castelul de apă până la intrarea în turbină are 126,68 m lungime la un diametru de 1,5 m, care la intrarea în centrală se bifurcă în două conducte cu diametru de 1 m, pentru fiecare turbină Francisc.

Calculele făcute arată o pornire rapidă a turbinei de 0,38 sec, iar oprirea se poate face la 1,2 sec pentru evitarea loviturilor de berbec. Conducta forţată, castelul de apă, galeria apendice şi aducţiunea permit preluarea oscilaţiilor bruşte de volum de apă. Viteza de curgere a apei este de 2,26 m/sec.

            În barajul Gozna au fost utilizate următoarele cantităţi de materiale:

beton pentru vetre	13.598 mc
zidãrie cu blocuri de piatrã	15.547 mc
blocuri de piatrã uscate împãnate	72.778 mc
nucleu de umpluturi eterogene comprimate	140.159 mc
cãptuşeli cu lespezi de granit	3.834 mc
tolã de etanşare din oţel	325.000 kg

 

            Castelul de apã Semenic primeşte apa din canalul Semenic după ce trece printr-un decantor denisipator de 7,3×10,5×4 m, unde viteza apei se micşorează şi se depun depozitele solide. Curăţirea decantorului se face printr-un orificiu de fund cu un canal de spălare şi o vană de 0,3 m diametru. Lateral de decantor şi la capătul aval se face legătura printr-un grătar cu trompa admisiei, la fundul căreia se află intrarea în conducta forţată Semenic. O clapetă basculantă şi o vană cu închidere manuală permite închiderea conductei. Pentru evitarea vidului după vana de închidere s-a montat un tub de aerisire. Deasupra acestor instalaţii a fost construită din cărămidă o clădire propriu-zisă a castelului Semenic, cu cameră de serviciu şi camere de acţionarea vanelor şi curăţirea grătarelor. Clădirea a fost căptuşită cu lespezi de granit, care dau un aspect arhitectonic specific tuturor clădirilor construite în perioada aceia.

         Conducta forţată Semenic a avut un diametru de 0,51 m şi permitea trecera a 0,5 mc/s apă. Lungimea conductei orizontale este de 2680 m, iar oblică de 2770 m. Conducta se încastrează în 25 masive de beton, sub fiecare a fost montat câte un manşon de expansiune. Grosimea conductei variază de la 6 mm la ieşirea din castelul Semenic, până la 16 mm la centrala hidroelectrică Crăinicel, pentru a suporta presiunea apei în conductă.

          Castelul de apă şi conducta forţată Şafra se află aproximativ la traversarea conductei forţate Semenic sub şoseaua Văliug- Prislop. Cu această lucrare a fost betonat pe porţiuni şi supraînălţat canalul colector Şafra, ca să poată transporta 0,4 mc/s. Conducta forţată Şafra a fost montată paralel cu conducta forţată Semenic, fiind încastrată în aceiaşi masivi de beton (de la nr. 7 la 25); lungimea orizontală este de 1900 m, iar cea oblică de 1930 m, iar grosimea variază de la 6 la 10 mm. Castelul de apă cuprinde pe lângă grătare şi vane de admisie în conducta forţată şi o golire de fund, pentru curăţirea materialului solid antrenat de apă, cât şi clădirea propriu-zisă.

Centrala Crăinicel are cota în sala maşinilor la 522 mdM şi preia apa din cele 3 căderi de apă: Semenic, Şafra şi Gozna în turbine Francisc şi Pelton. Iniţial s-a proiectat centrala cu o turbină pe fiecare cădere de apă, dar apoi s-a hotărât montarea a două turbine Francisc de 1700 kw fiecare, pentru căderea Gozna (debit 4 mc/s), prin castelul de echilibru de la baraj şi a două turbine Pelton cu câte două rotoare fiecare pe acelaşi ax,fiecare rotor pentru o cădere de apă: un rotor pentru căderea Semenic şi un alt rotor pentru căderea Şafra.

Clădirea centralei are 289mp, adică 17,6×16,4 m şi cuprinde sala maşinilor,camera de comandă, staţia electrică de 6 kV, transformatorii serviciilor interne, gospodăria de ulei, ateliere şi anexe.

Turbinele şi generatorii au fost proiectate şi executate de Combinatul Metalurgic Reşiţa, fiind primele de acest gen din ţară.

Turbina Francisc are o cădere maximă de 76,5 m şi minimă de 40 m, la un deebit instalat de 2 mc/s şi o turaţie de 500 rot/min, ceeace permite dezvoltarea unei puteri de 1500 Kw; este cuplată cu un generator sincron de 1125 kw care are excitatricea pe acelaşi ax.

        Turbina Pelton are pe acelaşi ax două rânduri de palete, una pentru căderea Semenic de 432m cu un debit de 0,5 mc/s, iar cealaltă pentru căderea Şafra de 323 m cu un debit maxim de 0,4 mc/s. Diametrul mijlociu al rotorului de pe căderea Semenic este de 0,844 m şi are o viteză de 44,6 m/s, iar diametrul exterior al cupelor este de 1,126 m. Diametrul mijlociu al rotorului de pe căderea Şafra este de 0,726 m şi diametrul exterior al cupelor este de 0,997 m, iar viteza periferică de 38,6 m/s. Deci diametrul rotorului de pe căderea Şafra este mai mic decât rotorul căderii Semenic.

Canalul de fugă are 4 mp secţiune trapezoidală, este din beton şi adună apa de la cele 4 turbine, apoi trecând pe un apeduct traversează Bârzava şi se racordează în prima galerie a canalului Superior, care duce apa la centrala Breazova. Această galerie nu poate primi întreg debitul de 4,9 mc/s, astfel încât canalul de fugă are un deversor direct în Bârzava, de unde curge pe albia Bârzavei până la lacul de acumulare Văliug (Breazova).

Costurile lucrării au fost:

Baraj Gozna	269.000.000 lei
Aucţiunea Bârzava	45.700.000 lei
Castel de apă Crăinicel	4.900.000 lei
Casa vanelor	3.500.000 lei
Conducta forţată Crăinicel	6.000.000 lei
Priza şi canal Prislop-castel Semenic	3.200.000 lei
Decantor şi castel Semenic	1.000.000 lei
Idem colector Şafra	700.000 lei
3 conducte forţate Semenic, Şafra	47.000.000 lei
Centrala Crăinicel	55.000.000 lei
Diverse (deserviri, exproprieri, şantier)	60.000.000 lei
Total	496.000.000 lei

Preţurile corespund anului 1943¹³.

Suma este foarte ridicată, avându-se în vedere că centrala hidroelectrică Crăinicel este o centrală de vârf, cu un lac de acumulare de 10 mil. mc, dar de care beneficiază şi centrala Breazova şi centrala Grebla.

Preţul mediu al energiei electrice în această hidroamenajare a ajuns la 2,06 lei/kwh, faţă de o centrală termică de aceeaşi putere care are un preţ de 4,34 lei/kwh.

Cu toate lucrările făcute între anii 1949-1954 s-au rezolvat în mare: problema suplimentării producţiei de energie electrică, mărirea capacităţii de acumulare pe hidroamenajările de pe Bârzava Superioară şi nu în ultimul rând mărirea debitului de apă adus la uzinele din Reşiţa.

Barajul  Secu

 

              Institutul de Studii şi Proiectări Energetice Bucureşti a întocmit în decembrie 1959 proiectul tehnic al barajului Secu, avându-l ca şef de proiect pe ing Florin Constantinescu, urmaşul profesorului dr. doc. ing. Dorin Pavel în proiectarea sistemului hidroenergetic de pe Bârzava superioară.

În planul de perspectivă şi dezvoltare a Combinatului Metalurgic Reşiţa, a fost prevăzut ca albia râului Bârzava, care trece prin mijlocul uzinei, să fie regularizată, pentru preîntâmpinarea inundării zonelor limitrofe. Deoarece secţiunea transversală a albiei râului este limitată de construcţiile din incinta uzinei, s-a impus necesitatea de a se asigura instalaţiile industriale şi clădirile oraşului Reşiţa împotriva inundaţiilor,care perturbau bunul mers al producţiei şi dereglau activitatea oamenilor. În acelaşi timp, alimentarea cu apă potabilă a Reşiţei nu a fost satisfăcătoare, s-a impus crearea unei noi surse de apă pentru potabilizare.

La baza proiectării acestui baraj au stat multe studii şi proiecte intocmite anterior, dintre care amintim:

• studiile pentru amenajările hidroenergetice pe Bârzava superioară întocmite de prof.dr.ing. Dorin Pavel
• studii geologice şi expertize geologice
• proiectul pentru regularizarea râului Bârzava
• studii şi referate de expertizare a betoanelor
• studii hidrologice pe bazin.

După analizarea mai multor tipuri de baraje şi a locului de amplasare s-a definitivat proiectarea unui baraj de tip evitat (pilă – ciupercă) denumit Noetzli, fiecare element lucrând de sine stătător. Geometria unui element se caracterizează prin suprafeţe şi muchii drepte şi uniforme pentru a permite o execuţie uşoară fără cofraje pretenţioase.

              Ciuperca, elementul de închidere a văii, are o secţiune transversală constantă pe toată suprafaţa sa, iar pila – elementul de rezistenţă şi stabilitate – are o lăţime constantă pe toată înălţimea sa (6,5 m). Barajul are 13 ploturi, din care 9 de 10 m lăţime după forma pilă- ciupercă, 2 ploturi mixte de trecere de la fiecare pilă la forma tip greutate din motive arhitectonice şi 2 ploturi marginale tip de greutate pentru închiderea barajului.

Descărcătorii de suprafaţă sunt compuşi din orificii care debitează la început ca deversori, trecând apoi la scurgerea prin orificii pentru a se realiza atenuarea undelor de viitură maximă. Scurgerea apelor deversate se face pe placa de beton armat, îndepărtând apa de baraj prin efectul de trambulină.

Golirile de fund sunt formate din 2 conducte cu diametru de 1000 mm, ce debitează imediat aval de pilă, având fiecare câte 2 vane – una fluture şi cealaltă conică- disipând energia imediat la ieşirea din vană.

      Priza de apă se află deasupra galirilor de fund, conducta fiind montată pe paramentul aval şi străbătând ciuperca plotului nr. 9 ajunge până la casa vanelor, de unde alimentează canalul de aducţiune Secu- Reşiţa.

        Principalele caracteristici geometrice ale barajului sunt:

Lungimea barajului la coronament	136m
Înãlţimea maximã deasupra liniei de fundare	40 m
Grosimea la coronament	3 m
Cota coronamentului	309 mdM
Cotã creastã deversor	301 mdM
Grosimea în fundaţie	36,4m
Volum total de apã	14.400.000mc
Volum de apã exploatabil	6.300.000mc
Rezerva de fier	1.000.000mc
Volum de atenuare a viiturilor	7.100.000mc
Lungimea maximã a lacului	5.800m
Lãţimea maximã (în dreptul vãii Râul Alb)	800m
Suprafaţa lacului la cota 309mdM	105,67 ha

 

Nivelul maxim catastrofal la frecvenţa 1:1.000 ani este la cota 307,3 mdM cu un debit de 140 mc/s, iar nivelul maxim catastrofal la frecvenţa de 1:10.000 ani este la cota coronamentului ( 309 mdM) cu un debit de 204 mc/s.

Barajul are înglobat 31.000 mc betoane şi a fost necesar sã se excaveze 3.000mc rocã. Sãpãturile pentru fundaţie s-au fãcut în trei etape:

• decopertarea pe toatã ampriza (suprafaţa) barajului, cu curãţirea deluviului de pe versanţi şi aluviului din talveg;
• săpătură cu explozivi în stâncă;
• săpătură de finisaj manual.

        S-a făcut săpătură cu panta de 3% spre amontele fundaţiei pentru a îmbunătăţii stabilitatea la alunecare a barajului.

      La sfârşitul excavării, suprafaţa fundaţiei a fost curăţată de toate impurităţile, spălată cu jet de apă şi aer comprimat, apoi curăţată cu perii metalice şi suflată cu aer comprimat, după care s-a făcut o a doua spălare până ce apa a curs limpede şi nu s-au făcut ochiuri de apă. S-a turnat o lamă de 5 cm mortar de legătură cu stânca umedă. Pentru a asigura legătura intimă a betonului cu stânca au fost făcute injecţii de legătură şi etanşare. Voalul de etanşare, făcut cu injecţii sub piciorul amonte al barajului, are scopul să reducă debitul de apă pierdut prin infiltraţii pe sub baraj şi să preîntâmpine spălarea părţilor dezagregate din roca de fundaţie şi din fisuri. Voalul de etanşare s-a executat în mai multe etape. În prima etapă s-au făcut foraje cu rol de injecţie şi prospectare din 4 în 4 m, apoi s-au executat foraje şi injecţii de legătură şi consolidare. Lungimea totală de foraje şi injecţii a fost de 3754 m, folosindu-se 61.799 kg ciment la un număr de 263 găuri forate.

        Fundaţia barajului s-a realizat în trepte cu forme neascuţite, pentru evitarea punctelor de generare a eforturilor de tensiune ce pot provoca fisuri. Adâncimea medie a fundaţiei este de 5 m, urmărindu-se o decalare în profunzime de cca. 2 m între ciupercă şi contraforţi, cât şi fundarea pe rocă sănătoasă.

         Ploturile componente ale barajului sunt elemente independente, având rosturi permanente între ele etanşate cu tole de cupru. Rosturile au lăţimea constantă de 3 m pe toată înălţimea. Execuţia ploturilor s-a făcut în lamele de 2 m înălţime şi 15 m lungime maximă (după calcule laborioase de răcire a betoanelor şi considerente economice de folosire eficientă a capacităţii utilajelor). Turnarea lamelelor s-a făcut în straturi suprapuse de 0,35 m asigurându-se continuitatea lucrului. Pauza de betonare între lamele a fost de 3 zile la rosturile orizontale şi de 5 zile la rosturile verticale.

             Elementul de bază al barajului este pila, care în secţiune transversală are o  formă triunghiulară cu vârful la cota coronamentului (309 mdM). Capul amonte al pilei (placa) este îngroşat ajungând la lăţimea de 10 m. Grosimea plăcii este la bază de 6,5 m, iar la capătul liber de 3 m. Placa intersectează paramentul aval la cota de 303,5 m, sub această cotă apare golul dintre pile cu o grosime de 6,5 m.

            Talpa de fundaţie a pilei este continuă, iar capul amonte al pilei coboară sub această talpă cu 2 m. Barajul de tip Noetzli are 13 ploturi (numerotate de la stânga la dreapta văzute din amonte) fiecare de 10 m lăţime, excepţie făcând ploturile 1 şi 13 care au lăţimea de 13 m. Betoanele au fost făcute cu ciment Portland 250 kg/mc, nisip adus de la Giroc şi sort de piatră de le Secu.

            Ele au fost încercate în laboratoare şi au corespuns eforturilor la care este supus barajul. Eforturile în baraj nu depăşesc 20 kg/cmp la compresiune şi 2 kg/cmp la torsiune. Armarea barajului s-a făcut pe paramentul amonte, la deversor şi golirile de fund şi priză cu fier beton de 20mm, consumându-se 180 t, ceeace revine la 6 kg oţel beton pentru un mc beton.

           Evacuarea debitelor catastrofale se face printr-un orificiu dreptunghiular de ghidaj şi prin cele 2 goliri de fund cu diametrul de 1 m. Orificiul deversorului se deschide în capetele de pilă ale ploturilor nr.6 şi 7 şi are două secţiuni de 5,5×1,75 m separate între ele printr-o pilă de grosimea 1,2 m. Această pilă are rolul de-a îmbunătăţii comportarea statică a calotei de beton de deasupra orificiului. Marginea de jos a orificiului se află la cota de 301 mdM şi constitue creasta deversorului, care are o lamelă deversoare de 6 m. Deversorul se racordează cu o trambulină care aruncă apa în aval la cca. 35 m.

          Golirile de fund sunt formate din 2 conducte metalice cu diametru de 1 m şi grosimea pereţilor de 8mm, având cota 275 mdM. Casa vanelor pentru golirile de fund se află sub trambulină şi contine pentru fiecare conductă 2 vane, una conică şi una fluture, acţionate manual şi electric.

      Pentru disiparea energiei în bazinul disipator a fost regularizată albia Bârzavei pe o lungime de 120 m cu lăţimea de 15 m şi adâncimea de 2,7 m. În dreptul golirilor de fund, pe o distanţă de 15 m, fundul canalului a fost betonat, pentru a proteja roca împotriva jetului de apă format.

         Priza de apă este aşezată la cota de 284,5 m şi este formată dintr-o conductă cu diametru de 800mm, care are un sorb cu D=1,5 m şi după ce face un cot de 90 cu raza de 3 m, în dreptul plotului 9 pătrunde prin corpul barajului până la casa vanelor, unde se află o vană conică pentru manevre şi o vană fluture pentru siguranţă. După vane se face un bay-pass în care se găseşte montată o turbină tip FLIP de 0,3 kw, care debuşează apa într-un bazin liniştitor, de unde se alimentează aducţiunea Secu – Reşiţa în lungime de 5 km până la camera de împreunare.

         În scopul asigurării orificiului deversor împotriva plutitorilor mari aduşi de viitură s-au prevăzut flotori metalici articulaţi şi ancoraţi de maluri la 100m distanţă de baraj în amonte.

       Ţinând seama de faptul că barajul Secu este primul baraj din ţară de tip contraforţi-ciupercă, s-au montat aparate de măsură şi control pentru urmărirea în timp a comportării barajului. În principal, au fost prevăzute aparate de măsură şi control pentru următoarele măsurători:

• deplasări şi deformaţii exterioare ale barajului cu ajutorul măsurătorilor geodezice, de aliniament, cu ajutorul pendulelor şi a clemelor dilatometrice;
• eforturi în talpa de fundaţii cu ajutorul telepresmetrelor;
• deformaţii unitare şi modul de scurgere a eforturilor în ciupercă şi în pilă cu ajutorul teleformetrelor;
• evoluţia regimului termic în pile şi ciupercă cu ajutorul teletermetrelor;
• variaţia subpresiunilor în rosturile de fundaţii cu ajutorul dispozitivelor hidrometrice.

Dintre aparatele de telemãsurã – telepresmetrele şi teleformetrele au fost furnizate de firma elveţiană Huggenburger, în timp ce teletermetrele au fost fabricate în ţară. Pentru urmărirea variaţiilor de nivel în lac s-au prevăzut pe paramentul amonte al plotului 5 plăcuţe indicatoare din 5 în 5 cm şi bolţuri la distanţa de 1 m.

        Din măsurătorile efectuate asupra deplasărilor şi deformaţiilor exterioare cu ajutorul pendulelor şi prin metoda microtriangulaţiei au rezultat deplasări sub 2mm atât pe direcţia aval cât şi pe direcţia perpendiculară (a axului barajului).

        Regimul termic al barajului a avut o evoluţie apropiată temperaturilor medii lunare a aerului. În tot acest timp nu s-au observat nici fisuri, nici pierderi de apă, ceea ce ne permite să afirmăm că barajul are o comportare bună.

          Prezentăm pentru cei interesaţi numărul aparatelor de măsură din corpul barajului Secu:

Plotul		3	5	6	7
Dispozitive hidrometrice	buc	3	3	4	–
Telepresmetru	buc	4	4	4	–
Teleformetru	buc	–	78	78	–
Teleformetru de nul	buc	–	12	12	–
Teletermetru	buc	–	33	32	–
Telehumetru	buc	–	–	12	–
Dilatometru	buc	–	2	2	2
Pendul şi perdiscop	buc	1	–	1	–
Seismograf	buc	–	–	–	1
Cutii terminale	buc	–	6	7	–

 

reperi pe paramentul  aval – 1 pe fiecare plot

reperi pe aliniamentul coronamentului – 1 pe fiecare plot¹⁴.

              Datele înregistrate se trimit Institutului de Studii şi Proiectări Hidroenergetice Bucureşti pentru interpretare şi eventual măsuri de remediere.

Se poate observa multitudinea de aparate de măsură şi control, cât şi seriozitatea cu care se fac măsurătorile, calculele şi interpretarea rezultatelor având în vedere că la 7 km aval se află municipiul Reşiţa cu oamenii şi uzinele sale.

         În timpul construcţiei a fost necesară devierea apelor râului Bârzava, metoda utilizată a fost metoda albiei secţionate. Dacă se ocolea lucrarea printr-o galerie, aceasta ar fi trebuit să aibe un diametru de 4 m şi 120 m lungime, ceea ce ar fi mărit considerabil costul lucrării. Devierea s-a realizat cu batardouri de mică înălţime (cca. 4 m), construiţi din pereţi de lemn sprijiniţi pe capre.Izolarea hidrofugă s-a făcut cu carton asfaltat intre două straturi de bitum. Tranşeea săpată până la stâncă a fost umplută cu argilă, iar în spatele peretelui de lemn s-a făcut o umplutură de bolovani. Jgheabul de lemn a avut o secţiune trapezoidală şi a fost făcut între ploturile 7 şi 8 pe tot timpul construcţiei, după care s-a eliminat jgheabul şi s-a betonat sub presiune lăcaşul lăsat liber în zidul barajului.

         Condiţiile locale geologice au permis realizarea unui baraj ce prezintă cantităţi mici de lucrări şi indici tehnico-economici ce se află deasupra celor medii comparativ cu alte baraje de înălţimi apropiate.

           Raportul dintre volumul lacului şi volumul betoanelor înglobate în baraj este de 473, faţă de 128 la Sadu şi 180 la barajul Drăgan.

           Pentru realizarea barajului Secu, care s-a realizat între anii 1961-1963, s-au rexecutat următoarele volume de lucrări:

Excavaţii aluviuni şi deluvii	9.800 mc
Excavaţii stâncă	3.000 mc
Umpluturi	3.000 mc
Beton în corpul barajului	31.000 mc
Foraje şi injecţii	3.754 m
Cofraje	16.000 mp
Echipament mecanic	11 tone
Conducte	31 tone

 

şi s-au consumat pe şantier următoarele materiale:

Ciment	6.665 tone
Cherestea	1.104 mc
oţel beton	210 tone
piatră spartă	28.500 mc
Balast	11.500 mc

 

În perioada de execuţie a barajului, transportul s-a făcut pe şoseaua recondiţionată Reşiţa – Văliug, pe o distanţă de 7 km, pentru transportul auto, până în zona şantierului. Totodată s-a utilizat gara Câlnic pentru transportul pe calea ferată, deoarece staţia CFR Reşiţa nu are rampă de descărcare. Distanţa dintre staţia CF Câlnic şi Secu a fost parcursă cu mijloace auto pe 15 km.

         Materialele necesare s-au aprovizionat de la : cariera “Poiana Bichii”-piatră sortată (cca 15 km distanţă), balastul de le Giroc pe CFR, cimentul de la “Temelia” Braşov tot pe CF, restul materialelor (cherestea, fier beton, ţeavă etc.) atât pe CF cât şi auto.

           Alimentarea cu energie electrică a şantierului a fost făcută printr-un cablu de 6 kV din reţeaua Combinatului, actualmente barajul este alimentat din reţeaua RENEL.

Şantierul a început lucrările în martie 1961 şi a terminat în iunie 1963, betonarea a fost oprită în iarna 1962-1963 cca. 10 zile deoarece temperaturile au fost sub -10 grade C.

         Darea în exploatare a barajului s-a făcut la 25 aprilie 1963, când s-a început acumularea apei în lac.

Barajul Secu este una din construcţiile importante realizate în ţară, fiind prima de acest gen, tipul barajului ales, cu contraforţi-ciupercă (Noetzli), reprezintă soluţia cea mai raţională şi economică în condiţiile naturale de amplasament. Totodată s-au soluţionat diferite probleme la nivelul tehnicii mondiale atât ca proiectare cât şi execuţie:

• soluţionare originală a problemelor hidraulice ridicate de dubla condiţie de evacuare a debitelor catastrofalecu frecvenţa la 1.000 şi 10.000 ani
• calculul şi dimensionarea barajului s-a făcut după metode originale (meritele proiectanţilor de la ISPH Bucureşti- M. Postelnicu, R. Prişcu, Fl. Constantinescu, etc.) cu posibilitatea fundării acestor tipuri de baraje pe versanţi înclinaţi
• calculul static al structuri spaţiale a orificiului deversor la solicitări complexe
• devierea apelor printr-un jgheab pe un traseu paralel cu talvegul, fiind prima lucrare din ţară care abandonează soluţia clasică cu galerii de deviere
• folosirea cimentului Portland normal cu căldură de hidratare moderată, fiind primul baraj din ţară la care se foloseşte acest tip de ciment
• folosirea cofrajelor ridicătoare, executate din placaj de fag bachelitizat, cu un mare număr de reutilizări
• folosirea pe şantier a unor utilaje de mare productivitate – fabrică de betoane cu dozaj gravimetric, vibratoare de mare turaţie, etc.
• urmărirea în timp a comportării barajului prin multitudinea de aparate de măsură şi control.

 

Barajul Timiş Trei Ape

              Barajul staţiei de pompare Timiş Trei Ape are drept scop captarea şi regularizarea apelor râului Timiş, în vederea alimentării Combinatului Siderurgic Reşiţa cu apă industrială, cât şi producerea de energie electrică.

 Barajul este amplasat la poalele muntelui Semenic, în punctul numit “Trei Ape”, prin unirea pârâurilor Brebu, Grădiştea şi Semenic, ce formează râul Timiş, la o altitudine medie de 820 mdM.

 Înălţimea barajului este de 30m, lungimea coronamentului de 319 m,fundaţia barajului este constituită din gneise cuartitice, cu foraje injectate cu lapte de ciment, digul este construit dintr-un miez de argilă compactată şi anrocamente.

 Evacuarea viiturilor se face printr-un deversor continuu cu canal rapid, amplasat în afara barajului pe versantul stâng. Capacitatea de evacuare a deversorului este de 164 mc/s.

 Pentru devierea apelor în timpul construcţiei, s-a prevăzut execuţia în albie a unei galerii de beton armat, care traversează barajul, având în amonte montate vane de 1×0,5 m, cu rolul de goliri de fund.

Lacul de acumulare are o lungime de cca. 2 km şi o suprafaţă de 45 ha.

Volumul total al lacului este de 4,8 milioane mc, iar volumul util de 4,3 mil. mc.  În timpul lucrărilor au fost excavaţi cca. 50.000 mc de deluviu şi rocă, au fost executaţi 150.000 mc umplutură, 6.000 mc betoane simple şi armate, cât şi 4.500 m foraje injectate.

Studiile intreprinse de colectivul Institutului de Studii şi Proiectări Hidroenergetice în 1963-1964, au analizat situaţia hidrologică şi situaţia geologică a zonei, cât şi a posibilităţilor de folosire a materialelor din zonă pentru construirea barajului. S-au analizat mai multe tipuri de baraje:

• baraj din materiale locale cu avantajul reducerii la minim a volumului de excavaţii cât şi a transportului.
• baraj de beton tip Ambusen (cu pile şi plăci) cu volum minim de beton necesar.
• baraj tip ciupercă, fiind simplu şi existând experienţa construiri recente a barajului de la Secu.
• baraj de greutate cu soluţii constructive simple şi indicatori tehnico-economici bine precizaţi.

              Datorită investiţiilor reduse cu 25%, a costului redus de materiale deficitare (lemn, metal, ciment) şi a reducerii la minimum a transporturilor de materiale din exterior, s-a optat pentru varianta baraj de anrocamente de tip mixt: miez central din material argilos protejat prin două zone de trecere din balast, urmate de prisme laterale de anrocamente.

Fundaţia dealungul axului barajului are forma unui şanţ de 2 m şi 1 m lăţime umplut cu beton, care serveşte ca pinten de beton pentru voal şi pentru forajele injecţate de 10-25 m la un diametru de 1,5 m. Deasupra pintenului s-a bătătorit argilă, sub formă de trapez cu baza mare de 20 m,baza mică de 2 m şi înălţimea maximă de 30 m. Concomitent cu bătătorirea argilei, pe lateral s-a pus material aluvionar sortat        (d <50 mm) şi apoi material aluvionar natural, peste care s-au pus anrocamente. În amontele barajului s-a făcut un batardou cu baza de 20 m şi înălţimea de 6,5 m din argilă şi balast cu scopul de deviere a apelor în timpul construcţiei.

Volumul total de foraje şi injecţii, inclusiv forajele de control şi completare a fost de 4413 mc pentru o lungime a voalului de 315 m.

Anrocamentele s-au descărcat direct din autocamion, începând de pe versantul drept spre versantul stâng, în 4 straturi de 7,5 m înălţime. Compactarea anrocamentelor s-a făcut direct prin descărcarea lor pe taluz şi prin stropire cu apă sub presiune (3 mc apă pentru 1 mc anrocament).

Coronamentul barajului s-a amenajat pentru circulaţia rutieră, cu parte carosabilă, trotuar, parapete apără-roţi şi balustrade. Garda coronamentului deasupra nivelului normal de retenţie este de 3 m, iar deasupra nivelului maxim al apei de 1 m.

Pentru urmărirea în timp a barajului s-au prevăzut dispozitive de măsură şi control atât în corpul barajului cât şi pe terenul din imediata apropiere.

Pentru urmărirea tasărilor şi deformaţiilor la suprafaţa barajului s-au prevăzut:

• reperi de nivelment pe coronamentul barajului şi pe bornele de la paramentul aval, cât şi o serie de reperi pe ţărmul din apropierea barajului în zone nedeformate
• borne de aliniament pe versanţi în teren nedeformabil, reperi de aliniament instalaţi la suprafaţa umpluturii de anrocamente, pe taluze.

Pentru urmărirea tasărilor şi deformaţiilor în masa de umplutură a barajului s-a prevăzut:

• reperi telescopici cu cornier pentru urmãrirea tasãrilor în sâmburele de argilã, orientaţi alternativ în direcţia axului barajului şi perpendicular pe acesta.
• puţuri suedeze pentru urmărirea tasărilor şi deformaţiilor în umplutura de anrocamente, cu acces numai în prisma aval.

Pentru urmărirea presiunilor hidrostatice în sâmburele de argilă şi în filtrele care-l mărginesc s-au prevăzut dispozitive hidrometrice montate în profile, iar pentru urmărirea infiltraţiilor s-au executat în aval de baraj drenuri colectoare, prevăzute să debuşeze în albie cu drenuri de măsură.

Descărcătorul de ape mari a fost dimensionat pentru 164 mc/s la cota de 836 mdM, amplasat pe partea stângă a barajului, este format din: acces, deversor, pâlnie de racord şi canal rapid.

Pe malul stâng s-a săpat accesul deversorului în stâncă la cota 833 mdM cu 1 m sub cota crestei acestuia. Deversorul este un prag din beton fundat pe stâncă cu înălţimea de 4 m şi are 2 fereste late de 8,5 m, pâlnia de racord face trecerea de la lăţimea totală a deversorului de 25 m la 5 m cât are canalul rapid, având radierul din beton armat şi ziduri laterale de 5 m. Canalul rapid are lăţimea de 5 m şi este de formă dreptunghiulară cu faţă liberă, executat din beton monolit fundat pe stâncă, care la capătul aval se termină cu o trambulină, ce are rolul de-a arunca apa deversată în albia râului la distanţă de piciorul barajului şi al descărcătorului.

       Golirea de fund, amplasată pe malul stâng al Timişului în albia majoră, este folosită pentru:

• evacuarea apelor râului în timpul executării barajului
• prelevarea debitului de servitute în timpul exploatării
• golirii parţiale sau totale a lacului de acumulare în caz de necesitate (avarii, reparaţii, controale)

Golirea de fund are o singură golire din beton armat, compactă, cu 3 deschideri,cele laterale sunt circulare cu diametru de 1 m, deschiderea centrală de vizitare şi acces este dreptunghiulară cu tavan circular de 1,9×1,4 m, fiind inglobată în stânca sănătoasă din albie. S-a prevăzut vană dreptunghiulară de 1×0,5 m şi blindarea cu tolă de 6 mm grosime a conductelor de golire, deoarece viteza apei poate atinge 20 m/s.

Pentru acest baraj s-au folosit:

excavaţii în deluviu ( decopertări)	42.000 mc
excavaţii în roca alterată	45.000 mc
excavaţii în stâncă	4.500 mc
Material argilos	30.000 mc
material aluvionar	27.000 mc
filtru sortat	5.200 mc
Anrocamente	85.000 mc
betoane simple	1.600 mc
betoane armate	3.500 mc
foraje injectate	4.300mc

 

Materialele de construcţie- balastul, cimentul, oţelul beton, etc. – au fost transportate 18 km din staţia CFR Slatina Timiş cu autocamioane pe şoseaua Slatina Timiş – Văliug – Reşiţa până la baraj. Balastul s-a luat din pârăul Grădiştea, anrocamentele din zona Brebu, iar argila din versantul drept al barajului; s-au folosit cca. 18 camioane, 3 excavatoare (două de 1,5 mc şi unul de 0,5 mc), o draglină de 1 mc, 2 buldozere, 3 roluri de compactare şi cca. 300 de oameni. S-au construit 2 cabane: una actualul bloc de intervenţie (casă de oaspeţi) pe malul drept al pârâului Grădiştea lângă staţia de pompare, iar cealaltă pe malul stâng al pârâului Grădiştea, la unirea cu pârâul Brebu.

Costul barajului s-a ridicat la 17 milioane lei (an 1963), rezultând 115,5 lei/mc anrocamente.

În partea stângă a barajului, în dreptul coronamentului, se află un transformator de 6/0,4 kV cu o putere de 170 kVA, de unde se alimentează cu energie electrică instalaţiile barajului inclusiv iluminatul coronamentului. Acest transformator este alimentat din staţia de 35/6 kV Pompe Timiş Trei Ape.

Situaţia  actuală

 

După prezentarea sumară a etapelor şi lucrărilor mai importante făcute pe Bârzava superioară, doresc să prezint o sinteză a întregului sistem hidroenergetic, cum arată el astăzi, după diverse modificări făcute, numeroase studii şi proiecte care vizau fie suplimentarea cu apă a oraşului şi uzinei, fie creşterea producţiei de energie hidroelectrică, fie diverse amenajări pentru atenuarea viiturilor. În toată această perioadă, aceste studii şi proiecte făcute au fost consecinţa diverselor cerinţe ale dezvoltării oraşului şi uzinelor, în diferite etape de modernizare sau mărire a capacităţilor de producţie. Niciodată lucrările din sistemul hidroenergetic Bârzava superioară nu au fost făcute ca scop în sine, ci mereu corelate cu lucrările de dezvoltare a uzinelor şi oraşului Reşiţa.

În prezent, sistemul hidroenergetic al Bârzavei superioare asigură oraşul şi uzinele din Reşiţa cu apa necesară, iar energia electrică produsă de hidrocentrale acoperă o mare parte din consumul uzinei CSR, fiind de cca 5 ori mai mare faţă de energia produsă de acelaşi sistem în primii ani de exploatare, cu peste 90 de ani în urmă. Transportul lemnelor prin plutire a fost abandonat în favoarea sistemelor moderne auto, iar funcţia de atenuare a viiturilor pentru oraş a fost asigurată corespunzător în Reşiţa.

În cele ce urmează, vom face cunoştinţă mai detaliată cu lucrările care fac parte din sistemul hidroenergetic al Reşiţei în prezent: reţeaua de canale colectoare,de derivaţie şi de transport are o lungime de peste 63 km şi este construită în cea mai mare parte (peste 58 km) din canale deschise, betonate, în săpătură, cu secţiunea trapezoidală. Cel mai mare (aducţiunea Grebla) are deschiderea de 2,5 m şi adâncimea de 2 m, iar cel mai mic (derivaţia Zănoaga) are deschiderea de 1 m şi adâncimea de 0,5 m, acesta din urmă fiind de altfel şi singurul canal simplu săpat în pământ fără alte elemente constructive; o mică parte din canal mai păstrează până azi construcţia iniţială de lemn, cum erau aproape toate canalele în trecut. Demne de menţionat sunt lucrările de artă de construcţii, galeriile şi apeductele nu mai puţin de 17 galerii-tunel, în lungime totală de peste 7 km, care au trebuit forate în roca dură şi 17 apeducte totalizând peste 1,4 km, din care 2 au deschiderea mai mare de 200 m; apeductele cu deschidere mare au fost executate în construcţie metalică, iar cele sub 30 m în zidărie de piatră, unele fiind realizări remarcabile în domeniul construcţiilor, rezistând în bune condiţii şi azi după mai bine de 90 de ani de funcţionare. O menţiune privind un detaliu al reţelei de canale, deşi concepută şi construită să funcţioneze descoperită, practica a dovedit neajunsurile acestei situaţii (iarna la debit mic îngheaţă şi produce fisuri,toamna se încarcă cu frunze, uneori în cantităţi impresionante care înfundă grătarele şi împiedică scurgerea apei), ceeace a condus la acoperirea unor tronsoane, tendinţa fiind de a se acoperii întreaga reţea de canale.

Barajele construite în vederea creării lacurilor de acumulare pentru un stoc total de peste 23 milioane mc (adică apa necesară Reşiţei pe timp de peste 4 luni) au apărut succesiv, aşa cum s-a arătat anterior.

Barajul Văliug care poate reţine 1 mil. mc apă este cel mai vechi şi cel mai mic, ţinând cont că primul baraj din această zonă, de la Klauss a fost abandonat de multă vreme şi s-a dezmembrat, este un baraj de greutate în arc, din zidărie de piatră şi cu mască de etanşare din beton armat, cu înălţimea maximă de 27 m şi lungimea desfăşurată de peste 90 m, completat cu un dig de retenţie cu înălţimea de 12 m şi lungimea de 110 m. Construit în 1907-1909 a constituit la vremea aceea o lucrare valoroasă de artă inginerească şi de execuţie practică, singurul aspect negativ a fost arătat: capacitatea prea mică de acumulare, şi nu putem regreta indeajuns lipsa de inspiraţie şi considerentele economice nesatisfăcătoare altei variante, aprobată şi începută cu câţva ani înainte (lucrările se văd şi azi în teren), a cărei realizare ar fi fost infinit mai valoroasă pentru Reşiţa, atât din punct de vedere al alimentării cu apă, cât şi al atenuării viiturilor pe Bârzava, prin volumul sensibil mai mare al acumulării, de cca 5 mil. mc, de asemenea şi producţia de energie electrică a centralei Grebla ar fi fost sensibil mai mare. Lacul, şi aşa mic, este parţial colmatat cu aluviuni depuse de apa râului şi mai este folosit doar pentru compensarea diurnă, eventual săptămânală între debitele afluente şi cele fluente, el fiind capabil să asigure alimentarea cu apă a Reşiţei pe timp de maximum 4 zile. Din priza barajului Văliug se alimentează canalul Principal  care aduce apa la hidrocentrala Grebla.

              Barajul Gozna poate reţine peste 10 mil. mc, este al doilea ca dată de apariţie; este un baraj de greutate rectiliniu, din anrocamente, cu mască de etanşare din tablă de oţel şi cu paramentul aval din zidărie de piatră fasonată şi rostuită, înălţimea maximă de 44 m şi lungimea de 220 m. Construit între anii 1949-1954, a fost printre primele baraje de concepţie şi execuţie românească (prof. dr. doc. ing. Dorin Pavel); anii care au trecut au confirmat justeţea tuturor solicitărilor şi a calculelor, care s-au dovedit corespunzătoare. Barajul este astfel construit încât crează în afara acumulării permanente şi un volum de gardă de aproape 2 mil. mc pentru atenuarea viiturilor, care se golesc treptat prin deversor. Datorită frumuseţii naturale a locurilor şi a posibilităţilor relativ uşoare de acces, litoralul lacului s-a dezvoltat impetuos ca zonă turistică, de agrement, preferată de locuitorii Reşiţei şi vizitată tot mai frecvent de turiştii din alte părţi ale ţării. Lacul Gozna alimentează prin aducţiunea respectivă turbinele Francisc din centrala Crăinicel (prima treaptă de valorificare) şi în continuare

centrala Breazova (a doua treaptă), apoi centrala Grebla (a treia treaptă şi ultima), acumularea plină poate asigura la nevoie, fără alte surse, apa necesară Reşiţei timp de 50 de zile, constituind astfel o importantă rezervă de apă, atât în scopuri industriale, energetice, cât şi pentru populaţie.

Barajul Secu, al treilea în ordine cronologică, poate reţine în acumulare permanentă aproape 8 mil. mc, la care se adaugă încă 7 mil mc de apă ca volum de gardă pentru atenuarea viiturilor, prin evacuarea de debite limitate pe deversor, pentru apărarea municipiului Reşiţa. Apărut în 1963, este o construcţie îndrăzneaţă din beton şi beton armat, de un tip special de contraforţi-ciupercă, constituind un nou succes al proiectanţilor şi constructorilor români în acest domeniu. Are o înălţime maximă de 35 m şi o lungime de 136 m. Aşa cum am mai arătat, acest baraj nu are scopuri energetice, fiind singurul de acest fel în hidroamenajările Reşiţei, este destinat unor folosinţe exclusiv hidrotehnice: atenuarea viiturilor ce ameninţă Reşiţa, alimentarea cu apă pentru potabilizare a municipiului şi constituirea unor rezerve pentru alimentarea instalaţiilor industriale cu apă, el fiind capabil să asigure,fără alte surse, apa pentru Reşiţa timp de aproape 40 de zile.

Ca şi în cazul lacului Gozna, malurile lacului Secu oferă condiţii prielnice turismului,ceeace în acest caz poate duce la riscuri majore de poluare a apei.

           Barajul Timiş Trei Ape de pe Timişul superior, pus în funcţiune în 1969, deci ultima construcţie de acest fel din sistemul hidroenergetic al Reşiţei, este de asemenea de concepţie şi execuţie autohtonă (ISPH), fiind realizat ca baraj de greutate, din materiale locale, cu nucleu din argilă pentru etanşare; înălţimea maximă este de 31 m, iar lungimea totală de 298m,fiind cel mai lung baraj al Reşiţei. Capacitatea de retenţie a lacului este de peste 4,7 mil. mc, la care se adaugă un volum de gardă de 1,5 mil mc pentru atenuarea viiturilor. Prin bararea Timişului la confluenţa celor trei ape care îl formează: Semenic, Grădiştea şi Brebu, se crează posibilitatea colectării unui stoc anual de apă deosebit de bogat, destinat transferului prin pompare în canalul Semenic.

Soluţia tehnică este remarcabilă prin eficienţa ei energetică şi economică, avându-se în vedere că pentru fiecare kwh consumat pentru pomparea apei acesta produce în centralele hidro de pe Bârzava 2,5 kwh. Prin stocul său de apă, acumularea Timiş Trei Ape poate contribui la nevoie, la acoperirea consumului de apă al Reşiţei pe timp de cca 20 zile, pe lângă faptul că este un însemnat producător de energie.

          Se observă că fiecare baraj construit este de alt tip şi de fiecare dată a fost o premieră în ţara noastră.

        Hidrocentralele Crăinicel, Breazova şi Grebla prelucrează cea mai mare parte a debitelor naturale colectate din bazinele Bârzava, Timiş, Nera; dispunerea lor în serie cascadă, permite utilizarea bună a căderii naturale a râului Bârzava (74+35+214=323 m cădere valorificată), deşi trebuie remarcat că nu s-a reuşit decât o valorificare de cca 40% din căderea naturală, ceeace rezervă posibilităţui de extindere în viitor a hidroamenajării, din punct de vedere energetic. Aportul energetic şi economic al acestor hidrocentrale este remarcabil pentru Combinatul Siderurgic Reşiţa: aproape 80% din necesarul de consum este asigurat de hidrocentrale la un cost foarte scăzut, ceeace oferă un dublu avantaj economic, deoarece, pe lângă faptul că energia proprie este ieftină, producerea ei pe plan local reduce corespunzător consumul de energie electrică din Sistemul Energetic National, al cărui tarif este oricum mai ridicat. Economia naţională este şi ea beneficiara acestor hidroamenajări deoarece fiecare kwh produs într-o hidrocentrală economiseşte un consum corespunzător de cărbuni, păcură, gaze naturale sau alţi combustibili din ce în ce mai scumpi şi mai greu de găsit. Astfel, valorificarea energetică a apei în hidrocentralele CSR economiseşte cca 30.000 tone anual de cărbune superior, sau cca 20.000 tone anual de păcură, ceeace nu este puţin lucru.

Lucrări   în   curs.

 

Dezvoltarea necontenită pe toate planurile:industrial, social, urbanistic, etc.,având drept corolar apariţia a tot mai mulţi consumatori de energie şi apă, care cu toată grija şi preocuparea de a realiza indici de consum cât mai economici, crează şi la noi şi în restul lumii o adevărată “foame “ de energie şi bineînţeles o tot mai accentuată “sete” de apă potabilă şi industrială.

Nu voi aduce în discuţie căile şi mijloacele de satisfacere a acestor cerinţe pe plan mondial sau naţional, deoarece consider logic şi necesar să fie mobilizate cu prioritate resursele locale şi numai după aceea să se facă apel la surse mai îndepărtate, voi examina prin urmare posibilităţile de dezvoltare şi perfecţionare a sistemului hidroenergetic local, pe Bârzava superioară, în vederea creşterii debitului de apă care să poată asigura consumatorilor un grad cât mai mare, de cel puţin 97%,precum şi în vederea sporirii producţiei de energie hidroelectrică.

              Fiecare localnic a putut constata personal în fiecare an, în ce măsură apar debite impresionante de apă în albia râului Bârzava, fie primăvara când se topesc zăpezile, fie în restul anului după ploi mai abundente, aceste debite depăşesc de zeci de ori (!) debitul necesar pentru consum în Reşiţa şi chiar pentru valorificare în hidrocentrale, constituind adevărate pierderi din punct de vedere al scopului urmărit.

         Consider că este cazul a se da câteva cifre care să ilustreze fenomenul:

• consumul anual de apă potabilă şi industrială al municipiului Reşiţa nu depăşeşte cca 70 milioane mc
• hidrocentralele prelucrează pentru producerea energiei electrice o cantitate de cca 80 milioane mc anual (centrala Grebla)
• pe albia Bârzavei, prin Reşiţa, curg cantităţi de apă însumând cca 130 mil. mc anual, valoare medie pe un şir de ani, înregistrându-se şi valori de peste 170 mil. mc în anii bogaţi.

Prin urmare, în situaţia prezentă, din debitul mediu anual de 130 mil. mc se valorifică energetic cca 80 mil. mc, adică puţin peste 60%, din care numai cca 70 mil. mc se folosesc apoi pentru satisfacerea consumului de apă, adică peste 50% din total. Aceste constatări ne conduc la concluzia teoretică a necesităţii gospodăririi superioare a debitelor naturale care apar pe Bârzava, aşa încât să se reducă sensibil debitele excedentare actuale care se scurg neutilizate şi care ar trebui stocate când apar, în vederea utilizării lor pe măsura necesităţilor. De asemenea, tot pe plan teoretic, în cazul când utilizarea integrală a debitelor actuale ale Bârzavei, adică a celor 130 mil. mc anual, nu ar mai acoperi consumul care creşte şi el cu timpul, există posibilitatea de a suplimenta prin transfer din bazinele limitrofe debite suplimentare.

            Trecând de la considerente pur teoretice la realităţi practice, vom sublinia faptul îmbucurător că studiile efectuate de institutele de specialitate (ISPH) asupra posibilităţilor hidroenergetice din zona munţilor Semenic atestă multiple posibilităţi practice de concretizare a ipotezelor de dezvoltare a zonei.

            Una din căile concrete de a îmbunătăţi gospodărirea debitelor naturale este realizarea de acumulări suplimentare care să fie capabile să stocheze cantităţile de apă excedentare. Există cel puţin trei variante de amplasare de baraje pe Bârzava superioară care oferă condiţii favorabile de construcţie: Crivaia, Crainic şi Gropos; fiecare în diferite variante constructive. Aceste baraje pot crea acumulări însumând până la 60 mil. mc cu ajutorul cărora procesul de regularizare a debitelor Bârzavei superioare se va putea considera practic încheiat, iar dirijarea apei spre Reşiţa va sta în proporţie de 90% la dispoziţia şi comanda dispecerului local, evitându-se astfel pierderea acelor debite care depăşesc necesităţile de consum şi se scurg în prezent neutilizate.

            Barajul Crivaia are un amplasament favorabil chiar la intrarea Bârzavei în lacul Gozna, oferind posibilitatea unei acumulări echivalente cu a acestuia (8-10mil mc). Barajul Crainic ar urma să concretizeze concepţia iniţială din 1904 a întemeitorilor sistemului hidroenergetic, construit pe amplasamentul atacat cu peste 94 de ani în urmă. Barajul ar oferi o acumulare de cca. 5 mil. mc. Barajul Gropos ar urma să închidă un defileu al Bârzavei, aval de intrarea în albie a pârâului Gropos, oferind posibilitatea acumulării a peste 45 mil. mc apă.

            Este de remarcat că primele două baraje (Crivaia şi Crainic) au o valoare deosebită pentru valorificarea energetică a apei, fiind situate la cote ridicate şi debitând apa spre hidrocentralele Crăinicel, Breazova şi Grebla, în timp ce al treilea Baraj, Gropos, deşi de capacitate net superioară primelor două, are marele dezavantaj că nu oferă decât cu preţul unor amenajări suplimentare  complexe şi costisitoare posibilităţi reduse de valorificare energetică, rolul său fiind exclusiv hidro-ameliorativ.

A doua cale de dezvoltare este intensificarea transferurilor de apă din bazinele hidrografice limitrofe: Nera, Timiş, Caraş, Ţerova, din care unele sunt deja amenajate parţial în acest sens, asigurând în prezent peste 25% din apa trecută prin Reşiţa şi circa 50% din apa folosită în Reşiţa. Există proiecte şi studii care asigură, prin lucrări foarte reduse ca volum fizicşi financiar, cel puţin dublarea acestui aport exterior bazinului Bârzavei superioare, urmând ca , în caz de necesitate să fie mobilizate integral aceste posibilităţi, ceea ce ar asigura Reşiţei un debit de apă suplimentar prin transfer de 4…6 ori mai mare decât cel transferat actualmente.

             În prima etapă se poate menţiona extinderea canalului colector Nera-Coşava până la întâlnirea cu Nerganiţa precum şi mărirea capacităţii de pompare a staţiei Timiş Trei Ape odată cu recalibrarea corespunzătoare a canalului colector şi de transport Semenic.

            În etapele următoare va fi posibil a se amenaja o acumulare suplimentară Trei Ape II, imediat aval de cea existentă, o acumulare pe apa Ţerovei, precum şi o priză de apă pe râul Caraş, toate acestea completate cu staţii de pompare, canale şi conducte de transport, ar fi în măsură să asigure debite suplimentare de apă Reşiţei.

            Este de la sine înţeles că valorificarea energetică ar urma să fie de asemenea dezvoltată, atât prin utilizarea centralelor existente la parametri tot mai înalţi, cât şi prin apariţia de unităţi noi, care să prelucreze debitele suplimentare din perspectivă. Se apreciază astfel că după realizarea primei etape de dezvoltare a hidroamenajărilor existente producţia de energie electrică în hidrocentralele Reşiţei va creşte de peste două ori faţă de nivelele actuale, având posibilitatea de a se tripla după realizarea celorlalte etape de dezvoltare.

            Aceasta este imaginea hidroamenajărilor de pe Bârzava superioară: ce au fost, ce sunt şi ce vor fi. Concluzia noastră este pozitivă şi optimistă, fiind pe o cale justă în domeniul local hidrotehnic şi energetic şi continuarea prin dezvoltarea acestor instalaţii, va asigura Reşiţei toată apa necesară vieţii şi activităţii industriale precum şi o parte tot mai substanţială a energiei electrice necesare, creând totodată şi condiţii tot mai bune de siguranţă faţă de pericolul inundaţiişor; în fine, sunt demne de relevat aspectele sociale prin condiţii superioare de agrement, de destindere în cadrul natural inobilat prin luciul apei atâtor lacuri create de mintea iscoditoare şi mâna harnică a omului din Reşiţa.

            Cum în anii 1985-1995 urma să se modernizeze sectorul oţelăriei din cadrul CSR-ului, prin construirea a două cuptoare electrice de 100 t capacitate fiecare şi a două convertizoare LD, consumul de energie electrică şi de apă industrială ar fi crescut spectaculos, ceea ce a impus reproiectarea de urgenţă a sistemului hidroenergetic de pe Bârzava superioară pentru acoperirea necesarului de apă şi implicit mărirea producţiei de energie electrică în hidrocentrale. Astfel se încep lucrările la staţia de pompare Timiş Trei Ape II, amplasată în aval de staţia existentă, prin construirea turnului şi a staţiei de pompare propriu-zisă. Se construiesc la UCM Reşiţa două pompe tip SKB de 0,3 mc/sec, fiecare acţionate de motoare sincrone de 900 kw. Pompele submersibile au axul de 43 m. Pompa şi axul ei sunt cuplate elastic cu motorul sincron vertical, al cărui rotor se sprijină pe un lagăr axial-radial care preia greutatea întregului ansamblu. Alimentarea pompelor cu energie electrică se face din actuala staţie de 35/6 kV prin extinderea ei. Întreaga proiectare şi execuţie este autohtonă (ISPH Timişoara şi respectiv UCMR), reprezentând o premieră în ţara noastră.

Tot în 1986 se încep lucrările la centrala hidroelectrică Crăinicel II prevăzută cu două turbine Pelton, fiecare având pe acelaşi ax două rotoare – unul pentru căderea Nera de 542 m cu un debit de 2,8 mc/s şi celălalt pentru căderea Semenic de 423 m cu un debit de 2,35 mc/s. Puterea generatorilor acţionaţi de turbinele Pelton este de 2x 10 Mw. Deci o creştere a puterii instalate cu 20 Mw. Turbinele şi generatorii au fost proiectaţi la ISPHE filiala Reşiţa şi executaţi la UCM Reşiţa (tot o premieră în ţara noastră). Evacuarea puterii din noua hidrocentrală se va face printr-o linie electrică de 110 kV, care urmează acelaşi traseu cu actuala linie de 35 kV  Crăinicel – Reşiţa.

              Ca să funcţioneze aceste turbine de putere mare este necesar să se asigure un debit suplimentar de apă faţă de ceea ce există (1,1 mc/s pe canalul Semenic). Pentru aceasta au început: lucrările de supraînălţare a canalului Semenic astfel încât să poată tranzita 2,35 mc/s, lucrările de la staţia de pompe Timiş Trei Ape II cu punerea în funcţie a celor două pompe amintite mai sus şi lucrările de captări secundare (47 de captări secundare) care vor avea un aport de cca. 1 mc/s şi debuşează în canalul Semenic.

              La căderea Nera, care va aduce 2,8 mc/s, se vor continua lucrările de executare a canalului Nera -Nerganiţa-Grămada Ursului-Berzăviţa-camera de încărcare Nera, prin continuarea canalului existent şi executarea noului canal.

             Astfel centrala hidroelectrică Crăinicel II va funcţiona pe cele două căderi Semenic şi Nera cu debite suplimuntare din captări şi pompări, iar centrala Crăinicel I va funcţiona pe căderea Şafra (un grup Pelton , celălalt în rezervă) şi pe aducţiunea Gozna – castel de echilibru (cele două turbine Francisc).

              Apa debuşată din cele 2 centrale Crăinicel va fi dirijată pe canalul Superior, la care se vor efectua lucrări de supraînălţare şi mărire a capacităţi de transport,până la noua centrală Breazova, care va fi amplasată imediat aval de barajul Breazova şi va avea montată o turbină Francisc de 1,5 Mw.

              Canalul Principal va trebui refăcut să poată transporta surplusul de apă până la centrala Grebla.

              Cu aceste lucrări se preconizează o creştere a puterii  instalate în centralele hidroelectrice de pe Bârzava superioară de 21,5 Mw şi o producţie suplimentară de energie electrică de 70 Gwh.

               Deoarece la barajul Timiş Trei Ape se pierde anual prin deversare (coincide perioada de umplere a lacului cu debitele mărite ce sunt aduse de captări, astfel pompele sunt oprite cca. 2 luni pe an) circa 24 mil. mc apă, se preconizează construirea unui nou baraj Timiş Trei Ape II amplasat în aval de barajul existent la 2,7 km, cu o înălţime de 64 m şi un volum de 24 mil. mc, construit din anrocamente cu miez de argilă, care va elimina acest neajuns.

               Acestea sunt lucrările în curs şi de perspectivă imediată la sistemul hidroenergetic Bârzava superioară; în etapele ulterioare se vor ataca lucrările la barajul Crivaia şi Crainic, poate chiar Gropos, însă acestea în perspectiva nesigură a viitorului.

               Lucrările menţionate, care sunt în curs de finalizare, au drept scop pe lângă suplimentul de apă şi mărirea producţiei de energie electrică. În această perioadă se construieşte la CSR un cuptor electric de 100 t de înaltă putere, care va consuma circa 65 Mw în fiecare oră, deci un mare consumator de energie electrică, iar centralele existente actualmente produc 10 Mw. Cu sporul de energie obţinut din hidroamenajări se poate ajunge la 50% energie electrică absorbită din sistemul energetic naţional, astfel încât preţul laminatelor produse de CSR să poată fi competitiv pe piaţa internă şi externă. Ca observaţie, întregul sistem hidroenergetic de pe Bârzava superioară, construit în etape, a fost făcut datorită necesităţilor stringente ale uzinei de a avea energie suficientă şi chiar ieftină.

Note la capitolul III

1. 1.     Frighyes Pesty, op. cit., vol III
2. 2.     S. Bordan,op. cit.pag. 60
3. 3.     G. Hromadka,op.cit.pag.45
4. 4.     S. Bordan,op. cit. pag.82
5. 5.     Ibidem,pag.82  
6. 6.     Ibidem,pag.82
7. 7.     ing. D.Germani,Amenajările hidroelectrice de le Reşiţa,tip.”Geniului” Bucureşti,1923,pag.17
8. 8.     Ibidem,pag.39
9. 9.     Ibidem,pag.38

10.  Ibidem,pag.18

11.  Dorin Pavel,Proiect de concesionare UDR,tip UDR, Bucureşti,1943,pag.5

12.  Arhivele CSR, Secţia Energetică (dosarele 2411)

13.  Dorin Pavel,op. cit.,pag.32

14.  Arhivele CSR, Secţia Energetică (dosarele 2411).

Capitolul  IV

 

Influenţele  hidroamenajãrii  asupra  zonei

 

4.1. Impactul  asupra  mediului.

  

             După cum s-a afirmat în cursul acestei lucrări, întreaga hidroamenajare de pe Bârzava superioară s-a dezvoltat în etape, după cerinţele de energie şi apă a uzinelor din Reşiţa şi a oraşului. În toate aceste etape lucrările au fost făcute după ample studii hidrologice şi geologice de către specialişti de renume, care pe lângă precizia calculului şi a soluţiilor adoptate verificate prin fapte până astăzi, au căutat să aducă noutăţi tehnice deosebite în domeniu şi totodată să armonizeze lucrările de artă hidrotehnice cu mediul ambiant. Se poate admira frumuseţea lucrărilor executate cu meticulozitate la fiecare obiectiv în parte, încadrarea estetică în natură a acestor lucrări, care dau impresia unei măreţii a minţii şi mâinii omului care le-a făcut.

              Încă de la începutul lucrărilor, canalul Principal şi Semenic, au fost săpate pe curbe de nivel care nu deranjează natura, atât de frumoasă a acestei zone, după pante line de 1-2%. Lucrările de artă se încadrează frumos în peisaj. Ceea ce s-a luat de la natură se redă parcă mai frumos prin lucrările executate: tuneluri, apeducte. Cu aceste lucrări solul nu a fost degradat, ci dimpotrivă consolidat, evitându-se eroziunile provocate de puhoaiele de apă nestăvilite, care au fost captate şi parcă “cuminţite” cum aminteşte dl. prof. Simionescu în lucrarea citată.

             Apa este una din forţele naturii care poate produce mari dezastre. În această regiune în ultimi zeci de ani nu au existat calamităţi naturale provocate de apele Bârzavei. Prin lucrările făcute nu s-a depreciat calitatea apei, ci putem afirma că oraşul Reşiţa beneficiază de o apă brută bună pentru potabilizare (apă rece de munte).

             Nici aerul nu a avut de suferit de pe urma lucrărilor hidrotehnice executate, din contra putem afirma şi se poate constata cât de plăcut este pe malul oricărui lac de acumulare de pe Bârzava, unde vegetaţia se oglindeşte, singură cu cerul, în oglinzile lacurilor artificiale create de mâna omului.

             Se poate afirma cu certitudine că soluţiile găsite de proiectanţi şi lucrările executate de constructori se încadrează armonios în natură, creând o imagine plăcută ochiului şi sufletului.

             Putem fi mândri că suntem moştenitorii ingeniozităţii atâtor minţi luminate în arta ingineriei şi măiestriei atâtor mâini harnice şi pricepute care au transpus proiectele în adevărate opere de artă tehnică.

             Pentru călătorul sau excursionistul care vizitează oricare din obiectivele descrise anterior, satisfacţiile acumulate dăinuie mult timp în mintea lui, făcându-l să se reîntoarcă, de câte ori are ocazia, în aceste locuri.

4.2. Dezvoltarea  economico-socială  a  zonei.

 

Reamintim, acum la aniversarea a peste 225 de ani de început a metalurgiei pe meleagurile Reşiţei, motivul pentru care uzinele metalurgice din Bocşa au fost mutate la Reşiţa:

• terminarea pãdurilor din zona Bocşa, din care se prepara mangalul necesar furnalelor şi zona împădurită din preajma Reşiţei. Deci “foamea” de energie.
• căderea mai mare a apei în zona Reşiţei, care permitea utilizarea mai bună a energiei hidraulice şi transformarea ei în energie mecanică. Deci iarăşi “foamea” de energie.

              Râul Bârzava a servit la început pentru acţionarea ciocanelor hidraulice şi la transportul lemnelor prin plutărit, apoi pentru răcirea agregatelor metalurgice, ca apoi să fie folosită pentru producerea energiei hidraulice. Orice uzină ca să poată funcţiona are nevoie de materie primă, energie, utilaje, forţă de muncă şi bineînţeles de capital.

              Utilajele de-a lungul timpului s-au perfecţionat, mărind capacitatea de producţie a uzinei, dar acţionarea utilajelor necesita energie complementară (fie mecanică-abur, fie electrică).

              Este interesantă dinamica dezvoltării capacităţilor de producţie de la uzinele din Reşiţa în funcţie de energia disponibilă şi a forţei de muncă.

        La începutul industrializării, localitatea Reşiţa a fost locuită de români, care duceau o viaţă pastoral- agrară, astfel în 1717 număra 62 de case, ca în 1757 să fie strămutată o parte din populaţie (20-30 de familii) în amonte pe cursul Bârzavei, care împreună cu bufenii (olteni colonizaţi aici) se ocupau de prepararea mangalului necesar furnalelor din Bocşa¹.

În 1772 la Reşiţa trăiau 126 de familii. În 1778 s-au produs la cele două furnale înalte 2726 marje şi 64 funţi de fontă (circa 152,7 tone), pentru ca în 1814 să se producă 19980 marje şi 50 funţi de fontă (circa 1120 tone)².

Energia folosită a fost forţa animalelor, roţile hidraulice de pe Bârzava şi mangalul pentru topirea fontei.

Maşinile cu abur dădeau o putere totală de 276CP în 1854, ca în 1867 să aibă o putere totală de 1444 CP.³

Între 1883 şi 1886 începe să fie folosită energia electrică la acţionarea diferitelor maşini, energie produsă de dinamuri locale⁴.

Cu ocazia reconstrucţiei uzinelor în 1846 s-a pus în funcţie prima linie ferată internă, cu tracţiune animală, între topitorie şi laminoare pentru transportul fontei şi a zgurii (în lungime de 327 clafteri, adică 620 metri), iar în 1853 s-a început construirea unei galerii subterane între Reşiţa şi Doman pentru transportul pe calea ferată a cărbunelui extras din această mină. Prin folosirea cărbunelui şi a noilor procedee de elaborare a oţelului, producţia de fontă creşte în 1898 la 90690 tone, iar producţia de oţel în 1890 a fost de 12910 tone⁵.

Evoluţia populaţiei în oraşul Reşiţa Montană a fost de 300 locuitori în 1771,600 în 1815, 1098 în 1848, iar în 1854 să fie 2842 de locuitori. Sporul populaţiei s-a datorat colonizărilor făcute din alte regiuni ale imperiului austro-ungar⁶.

Munca în uzină a fost reglementată de Camera imperială prin intermediul conducerii uzinei. Durata muncii a fost fixată la 12 ore pe schimb. Copiii puteau fi angajaţi dacă au împlinit vârsta de 12 ani. Salarizarea s-a făcut ţinându-se seama de necesităţila lunare ale unui muncitor. În 1855 pentru muncitorii tăietori de lemne şi cărbuni din regiunea Bocşa au fost următoarele⁷:

pentru alimente:

• 1,5 matzen porumb=3 fl. şi 36 cr.
• 1,5 oca slănină=1 fl.
• 1,5 oca brânză=45 cr.
• 4 oca sare=40 cr.
• 4 oca peşte=1 fl. 12 cr.

 

pentru îmbrăcăminte (calculat pe un an):

• 2 cămăşi=4 fl.
• 2 izmene=4 fl.
• 12 perechi opinci=12 fl.
• 1 pereche pantalon cu curea =3 fl. 12 cr.
• 1 vestă ( laibăr)=2 fl.
• 1 şubă ( pentru 2 ani)=3 fl.
• 1 pătură ( pentru 3 ani)=2 fl. 4 cr.
• 1 cojoc fără mâneci ( laibăr)=3 fl.
• 1 haină ( pentru 2 ani)=4 fl.
• 1 pălărie ( clăbăţ)=1 fl. 36 cr.
• 12 perechi obiele=4 fl.48cr.

Total 43 florini şi 62 creiţari.

Rezulta un salariu mediu de 24 creiţari pe zi (sumă mai mică decât cea rezultată din calcul ).

Tot în 1855 salariile zilnice pentru diferite meserii au fost:

La furnale	între 21-48 cr.
La turnătorie	între 24-36 cr.
Idem pentru ucenici	între 10-11 cr.
Lăcătuş forjor	între 24-58 cr.
Forjor la ciocane	între 20-36 cr.
Idem pentru ucenici	10cr.
Fochist la turnătorie	între 36-48 cr.
La cubilouri	între 24-33 cr.
La pudlaj şi sudaj	între 40 cr.-1 fl. 20 cr.
Forjor la ciocane cu abur	între 36 cr.-1 fl.20 cr.
Laminator	între 30 cr.-1 fl. 20 cr.
Idem ucenici	între 12-24 cr.
Lăcătuş mecanic şi cazangerie	între 28 cr.-1 fl. 15 cr.
Idem ucenici	între 15-24 cr.
Zidari şi tâmplari	între 40 cr.-1 fl.
Idem ucenici	27 cr.
Zilieri	între 12-30 cr.
Zilieri femei sau fete	10 cr.
Copii	între 6-9 cr.
Cărăuş cu 2 cai proprii pe zi în uzină	1 fl. 43 cr.
Idem transport în exterior	1 fl. 55 cr.

 

Muncitorii permanenţi au fost  în cea mai mare parte colonişti, care conform contractelor de muncã, erau obligaţi să lucreze de la 15 la 55 de ani. Coloniştii care părăseau uzina erau obligaţi să părăsească şi localitatea. Diferenţieri de salarizare au existat între muncitori şi copii, respectiv bărbaţi şi femei, între colonişti şi autohtoni; astfel uzina obţinea beneficii serioase.

În 1785 se organizeazã “lada frãţiei” care oferea ajutoare la accidente şi bătrâneţe- aceste lăzi au fost asociaţii de ajutor mutual ce se întreţineau din contribuţia muncitorilor şi în mică măsură de ajutoarele puse la dispoziţie de proprietarii uzinei.

În preajma primului război mondial, ca urmare a cerinţelor tot mai mari de oţel, s-au mărit şi modernizat instalaţiile de la furnale, oţelărie şi laminoare, astfel producţia de oţel a crescut la 150.000 t/an, iar cea de fontă la 110.000 t/an.Maşinile cu abur ale laminoarelor totalizau 7502 CP (fără ciocane cu abur), iar aburul necesar a fost asigurat de 47 cazane cu o suprafaţă totală de încălzire de 3052 mp⁸.

La furnale, aerul de insuflare a fost furnizat de un turbocompresor cu 7 etaje (1000 mc/min.) antrenat de un electromotor de 2300 CP, de 4 electrocompresoare de 500 CP fiecare (cu un debit pe unitate de 250 mc/min.) şi alte 2 compresoare acţionate de maşini cu aburi de 550 CP cu o capacitate de 660 mc/min., respectiv de 350 mc/min⁹.

În 1864 s-a pus în funcţiune cocseria cu o producţie anuală de 30.000 t. cocs.

         În 1910 s-a pus în funcţie centrala Ilgner, cu două grupuri convertizoare de 10.000 CP, care antrena electric laminorul de tablă şi cel de la linia reversibilă. Linia mijlocie a fost antrenată de un motor electric de 1600 CP. Linia fină a fost acţionată de un motor electricde 500 CP¹⁰. Pentru acţionarea acestor laminoare în limite mari de turaţie s-a preferat energia electrică la frecvenţa de 20,8 Hz, sistem care s-a extins şi la alte acţionări.

           Mult timp după preluarea uzinelor de către STEG (1855), baza energetică a fost asigurată de maşini cu abur. Aburii necesari acţionării acestora au fost produşi de cazane încălzite cu cărbuni sau prin recuperarea gazului de furnal. În 1890 la uzinele din Reşiţa funcţionau în total 107 maşini cu abur cu o putere totală de 9556 CP,abur asigurat de 92 cazane cu o suprafaţă totală de încălzire de 6858 mp¹¹.

Din 1883 se utilizează energia electrică, la început cu mici grupuri locale (dinami cuplaţi cu maşini cu abur) care deserveau numai instalaţiile din zonă¹².

În 1904 s-a construit centrala hidroelectrică Grebla cu 3 grupuri Pelton de 1800 kw, iar în 1914 s-a dat în folosinţă centrala Breazova de 350 kw, care alimenta cu energie electrică minele Secu.

           În 1905 s-a construit o centrală termoelectrică de 3×1050 kw, ca în 1913 să se construiască centrala termoelectrică AEG de 2500 kw. Toate aceste centrale debitau energie electrică la 5500 V şi 20,8 Hz.

         După cum se observă, până la începutul primului război mondial, la uzinele din Reşiţa au avut loc modificări mari: trecerea de la industria artizanală la industria capitalistă, trecerea de la energia animală la energia aburului şi apoi la energia electrică. Toate aceste modificări au dus la creşterea capacităţilor de producţie, la creşterea producţiei şi a consumurilor energetice. Totodată creşte şi forţa de muncă utilizată şianume: dacă în 1859 lucrau în uzina din Reşiţa 1059 muncitori, în 1879 lucrau 1523 muncitori metalurgi şi 701 muncitori auxiliari¹³.

Populaţia oraşului Reşiţa a crescut astfel¹⁴:

• 1856…………………….3242 locuitori în 538 case
• 1871…………………….6302 locuitori în 801 case
• 1881…………………..7919 locuitori în 935 case
• 1891…………………..10.164 locuitori în 1095 case
• 1900…………………..14.624 locuitori
• 1910…………………..17.384 locuitori

 

În 1891 lucrau în uzină 74 funcţionari, 14 ingineri şi 11 maiştri. Redăm în continuare câştigurile realizate în 1890 :

• muncitor laminatorist pe lunã (12 ore/zi) -33 fl. câştig brut iar net -22 fl.
• zidar câştig zilnic 1,5 fl.
• zilier  0,98 fl
• un cãrãuş cu doi cai 3 fl.
• un funcţionar superior 550-3500 fl. pe an în funcţie de meserie şi pregãtire¹⁵.

 

Menţionãm şi cursul pieţii pentru câteva produse¹⁶:

• grâu………………7,39 fl/hl
• porumb…………..4,23 fl/hl
• carne de vitã………0,42 fl/kg
• lemne de foc………….2 fl/mc
• cartofi…………….3,58 fl/hl

 

        Între anii 1920-1944 producţia de fontă a crescut de la 14.074 tone în 1920 la 106.168 tone în 1943,iar cea de cocs ( în 1934 se pune în funcţie cocseria Koppers care a funcţionat până în 1997) a variat de la 31.725 t. în 1934 la 81.876 t în 1939.

        Producţia de oţel SM a crescut de la 30.882 t în 1920 la 228.289 t în 1943, iar cea de oţel electric de la 331 t în 1922 la 6.253 t în 1942. Producţia de laminate a fost de 37.652 t în 1921 şi 204.199 t în 1943¹⁷.

       În 1915 începe producţia de motoare electrice şi a transformatorilor electrici, a generotorilor electrici, a intrerupătoarelor şi a altor dispozitive de acţionare electrică.

     Evoluţia populaţiei în perioada următoare este prezentată în anexa nr.3, creşterea fiind datorată atât sporului natural cât şi a celui migrator (atracţia uzinelor).

        Între 1950-1990 se măresc şi se modernizează unele sectoare de producţie:

• la oţelăria Siemens – Martin au rămas 3 cuptoare de 250 t şi 2 de 125 t (care după anii 1992 au fost demolate)
• în 1961 s-a construit primul furnal de 700 mc, apoi al 2-lea ca în 1987, respectiv 1989 să se modernizeze aceste furnale.
• s-a construit fabrica de aglomerare în 1962, cu două linii având fiecare 75 mp suprafaţă activă.
• pentru transportul aglomeratului la furnale s-a construit un funicular de aglomerat peste dealul Crucii în lungime de 1750 m.
• în 1964 se deschide noua carieră de piatră (calcar) care alimentează fabrica de var şi aglomeratorul printr-un funicular de 3500 m lungime, care traversează oraşul.
• fabrica de var a fost reconstruită în 1964 şi mărită capacitatea de producţie.
• laminoarele se modernizează şi ele cu o instalaţie Baning la linia fină în 1969,iar în 1977 începe să funcţioneze laminorul degrosisor şi de semifabricate (LDS), se construieşte un cuprtor rotativ la bandaje în 1983, iar în 1980 se construieşte cuptorul de 60 t/h de la linia reversibilă.

 

Bineînţeles se fac şi demolări: se desfinţează linia de tablă (care se fabrică la Galaţi), se desfinţează sistemul electric de la 20,8 Hz şi se trece la 50 Hz. Se conectează sistemul electroenergetic CSR la Sistemul Energetic Naţional.

Centrala AEG a fost desfinţată în 1954 când s-a construit centrala CET Suflante cu 2 generatori de 6,5 Mw fiecare şi 3 suflante a 7,2 Mw.

În anexa nr.1 prezentăm evoluţia producţiei de energie electrică produsă în centralele hidroelectrice ale Combinatului Siderurgic Reşiţa, cu influenţe asupra preţului energiei electrice şi implicit a preţilui laminatelor, ceea ce a făcut ca întreaga activitate a combinatului să fie competitivă.

Hidroamenajările de pe Bârzava superioară au fost o necesitate pentru dezvoltarea uzinelor contribuind la bunul mers al lor. Dezvoltarea uzinelor a generat o “foame” de energie care a făcut necesară dezvoltarea hidroamenajărilor. Toate s-au răsfrânt asupra dezvoltării oraşuklui Reşiţa şi a ţarii, prin crearea de locuri de muncă.

Înfiinţarea şi dezvoltarea în aceste locuri a uzinelor reşiţene şi a domeniilor lor auxiliare au influenţat decisiv evoluţia generală a zonei de sud-vest a României. Este cunoscut faptul că perioada industrializării parcursă de continentul european, regiunile care au cunoscut acest proces au  beneficiat de evoluţie ascendentă pe toate planurile, nu numai  pe cel economic. Aceasta a fost, în bună măsură, şi cazul Reşiţei.

Deja exerciţiul financiar al anului 1856 arată că, faţă de un capital de 57.627.500 florini, se obţinea, după plata tuturor obligaţiilor fiscale, un beneficiu de 7.576.912 florini al societăţii STEG, ceea ce reprezintă aproape 68% din valoarea evaluată a patrimoniului domeniilor sale miniere şi metalurgice. Tot cu această ocazie acţionarilor li s-au distribuit dividente de peste 3,5 milioane florini¹⁸.

În ceea ce priveşte forţa economică şi chiar politică a societăţii STEG, acestea erau impresionante pentru acea epocă, date fiind multiplele relaţii şi posibilităţi de influenţă atât asupra guvernului propriu, dar şi a altor state, posibilităţi prin mijloace economice, dar şi politice. STEG a preluat în condiţii foarte favorabile, printr-un contract încheiat la 6 martie 1872 cu  “ societatea pe acţiuni a Căilor Ferate Române”, toate obligaţiile neonorate de către consorţiul financiar german Stronssberg în ceea ce priveşte executarea liniilor ferate Roman- Bucureşti ( inclusiv ramificaţiile spre Galaţi şi Brăila), Piteşti-Vârciorova şi Târgovişte- Bucureşti. Societatea a reuşit să-şi respecte obligaţiile, inclusiv în ceea ce priveşte termenele, statul român răscumpărând peste câţva ani, administrarea şi exploatarea acestor concesiuni. Societatea STEG a încercat în această perioadă să realizeze o linie ferată care să facă joncţiunea liniilor ferate austriece cu cele turceşti prin România, Serbia şi Bulgaria, obiectiv eşuat în prima fază din cauza războiului de la 1877-1878, şi-a îndeplinit acest obiectiv abia în deceniul următor. Tendinţele fireşti în Europa timpului erau ca în afară de competiţia pe plan economic, să se încerce şi o colaborare cu alte companii, atât în vederea aprovizionării cu resurse de materii, cât şi , în special, în ceea ce priveşte desfacerea producţiei. În acest sens, STEG a iniţiat în anul 1902 un cartel pentru desfacerea cărbunilor de lemn pe teritoriul austo-ungar denumit Holzkohlcentrale A.G. ( HOZAK). În aceeaşi perioadă STEG a intrat şi în cartelul european al fabricnţilor de bandaje pentru locomotive şi vagoane “Deutsche Stahlgemeinschaft”, cu sediul la Essen, din care mai făceau parte şi uzinele Krupp,Vitkovice şi Skoda. 

Totodatã STEG a reuşit să deţină pachetul de control la mai multe societăţi: Lenz Lokomotiv Imbau AG, Ostereichische Industrie Werke Warchalowski, Eissler Co. AG, Fabrica de locomotive Chrzdnov, Societatea pentru industria fierului din Nădrag şi altele. De asemenea societatea a obţinut concesiuni importante în imperiul Otoman şi în Grecia pentru noi perimetre miniere şi construcţii de căi ferate.

De asemenea, treptat, societatea şi-a extins domeniul din Banat prin achiziţii de terenuri şi păduri în comunele Bărbosu, Gladna Montană şi Ciudanoviţa, răscumpărarea unor participaţii rămase încă în proprietatea particularilor, la minele de aur de le Oraviţa, de cupru de la Ciclova, de cărbuni de la Steierdorf, cumpărarea unor câmpuri miniere la Sasca, Armeniş şi Mehadia.

Este important de subliniat şi faptul că din punct de vedere jurisdicţional STEG era supusă controlului Căpităniei miniere de la Oraviţa, cea mai mare din fostul regat al Ungariei.

Această perioadă atestă şi inceputurile formei de organizare a muncitorilor. Tâmplarul Johann Brodmyansky înfiinţează la 1876 o asociaţie de educaţie a muncitorilor (Arbeiter Lildungs Verein), urmată la 1881 de “ asociaţia generală de lectură” (Allgemeiner Lesenverein).

Între anii 1885-1894 apare la Reşiţa revista “Romanische Revue” editată de către Cornel Diaconovici, autorul primei enciclopedii româneşti (3 volume, editată la Sibiu, în 1898), prin care se fac cunoscute şi spaţiului spiritual de limbă germană valorile culturii româneşti. Totodată în această perioadă au loc primele investigaţii arheologice cu caracter sistematic, care descoperă şi fac cunoscute urmele materiale ale prezenţei omului pe vatra oraşului şi pe Valea Bârzavei, unele dintre ele interesante şi astăzi.

Condiţiile dificile de muncă (cu durata de 12 ore pe zi), salariile mici şi cristalizarea unor forme şi nuclee organizatorice muncitoreşti au determinat izbucnirea primelor greve: a minerilor din Doman (1889), a celor din Doman şi Secu (1895), a celor din Steierdorf (1897).

Anul 1925 aduce prima mare grevă a Reşiţei interbelice, urmată în 1926 de alta care, pornind de la cererea de principiu a sindicatului de a obţine un contract colectiv de muncă şi de majorare a salariilor, avea să dureze 6 săptămâni, paralizând practic uzinele.

Viaţa culturală şi socială a Reşiţei interbelice este extrem de bogată, existând formaţii corale şi artistice de amatori, organizaţii de tineret şi sportive. În 1936 se construieşte “Casa Muncitorească” cu o sală de 900 locuri, realizată prin munca şi contribuţia muncitorilor Reşiţeni.

Referindu-ne şi la perioada postbelică, se poate spune că, dacă deceniul al VI-lea a reprezentat pentru dezvoltarea edilitară a Reşiţei construirea blocurilor de locuinţe din cartierul Lunca Pomostului şi Moroasa, anii următori marchează deschiderea arterei de circulaţie şi construirea cartierului Lunca Bârzavei. Într-un interval mai scurt de 25 de ani, s-a ajuns ca aici să locuiască aproape 60% din populaţia oraşului.

Bunele intenţii ale conducerii C.S.R.-SA, dorinţele, oricât de mari şi sincere vor fi, nu vor putea însă determina singure rezolvarea dificultăţilor cu care se confruntă în continuare societatea românească în general, dintre care numeroase ţin de elemente ale mecanismului macroeconomic. De acum este necesară, poate mai mult ca oricând, coerenţa, coeziunea şi consecvenţa în realizarea obiectivelor stabilite.

Note la capitolul IV

1. 1.     I. Zahin şi colectiv,Reşiţa, Istorie şi Contemporanitate,Ed. Reşiţa 1971, p.44.
2. 2.     D. Perianu,Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996,Ed. Timpul,1996, p.39.
3. 3.     S. Bordan,op. cit.,p.58.
4. 4.     D. Perianu,op. cit.,p. 62.
5. 5.     Ibidem,p.53
6. 6.     A.Ţintă,Colonizările Habsburgice în Banat 1716-1740,Ed. Facla,1972,p.99
7. 7.     S. Bordan,op. cit.,p.63
8. 8.     Ibidem,p.78
9. 9.     Ibidem,p.72

10.  Ibidem,p.79

11.  Ibidem,p.81

12.  Ibidem,p.81

13.  Ibidem,p.85

14.  Ibidem,p.85

15.  Ibidem,p.86

16.  Ibidem,p.86

17.  Ibidem,p.86

18.  Ibidem,p.67.

 

 

---